De la photo finish-ul cursei masculine la maraton la recodul mondial al lui Duplantis, alteții sunt în centrul atenției, la Tokyo, într-un centru modern, cu cele mai bune facilități, pregătiți pentru momentul lor de glorie.
Normalitatea noastră, un tablou în nuanțe de negru
La aproape 13.000 km distanță, flancat de aglomerația de pe bulevarul Kiseleff și vuietul tramvaiului 41, stadionul de atletism Iolanda Balaș Soter este martor al pasiunii și perseverenței de care dau dovadă antrenorii și tinerii atleți care visează să concureze, într-o zi, pe marile arene.
Cu răbdare și entuziasm, copii mai mici și mai mari, dornici să facă mișcare sau cu obiective mărețe se antrenează în condiții dezolante.
Printre iarba uscată, scările neamenajate folosite pentru exerciții, ședințele de pregătire reprezintă imaginea perfectă a tabloului în nuanțe de negru în care se află sportul românesc. Tablou în care sunt presărate câteva raze colorate, întruchipate de pasiunea, speranța și dăruirea pe care le emană sportivii și antrenorii.
Zeci de copii se concentrează, în timp ce aleargă, să nu se încurce pe pista de alergare, cele două gropi de nisip sunt folosite pe rând, în timp ce spațiile pentru probele tehnice sunt greu de descris în cuvinte. Deteriorate de ploi, zăpezi și vânt, dar "rămase pe poziții", cumva conștiente că sunt singura speranța a sportivilor.
Ani lumină
"Hai că se poate!" se aude dintr-o parte, în timp ce un alt antrenor îi încurajează pe micuții de 3-4 ani, care aleargă cu pasiunea și inocennța de care numai copiii sunt capabili.
Între Tokyo și București sunt vreo 13.000 de km distanță, între sportul nostru și al lor s-a ajuns la ani lumină. Compensați de calitățile umane, dar care nu pot înlocui normalitatea de care ar trebui să aibă parte, într-un tablou colorat.
