Marius Cătă-Chițiga a discutat cu jurnalistul Sport.ro Ovidiu Neacșu. Fostul voleibalist a rememorat amintiri din viața de sportiv și a povestit traseul pe care l-a parcurs pentru a cuceri bronzul la Jocurile Olimpice de la Moscova.
În al doilea episod al campaniei Sport EROI, Sport.ro vi-l prezintă pe unul dintre cei mai importanți voleibaliști români din istorie. Marius Căta-Chițiga este un sportiv sinonim cu disciplina și perseverența, specifice perioadei de aur din sportul românesc.
Totodată, câștigătorul medaliei de bronz de la Jocurile Olimpice de la Moscova reprezintă un munte de înțelepciune și curaj.
Marius Căta-Chițiga (66 de ani) s-a născut la Timișoara și a evoluat la Politehnica Timișoara până în 1977, când s-a transferat la Dinamo București, echipa alături de care a obținut cele mai importante performanțe ale carierei.
Medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980, fostul voleibalist a cucerit alături de Dinamo Cupa Campionilor Europeni (1981), Cupa Cupelor și zece titluri de campion al României. După retragere, a rămas aproape de volei, activând ca antrenor și oficial sportiv.
Cum s-a construit visul medaliei olimpice: „Eu vreau să ajung la Jocurile Olimpice”
Cum a fost copilăria dumneavoastră? În ce mediu ați crescut în Timișoara și ce fel de copil erați?
Copilăria mea a fost foarte frumoasă. Timișoara oferea, în acea perioadă, foarte multe posibilități pentru copii. Existau numeroase cluburi sportive: CFR Timișoara, Politehnica Timișoara II, UMT și multe altele. Aproape fiecare copil avea șansa să facă mișcare și să practice un sport.
Și eu am trecut prin mai multe discipline. Am făcut atletism, fotbal, puțin handbal și puțin baschet. Fiind însă destul de plăpând, sporturile de contact nu mi se potriveau foarte bine. La un moment dat am descoperit voleiul și mi-am spus: „Hai să încerc și eu.”
Un vecin de-al meu juca deja la Școala Sportivă din Timișoara și m-a recomandat antrenorului. Acesta a venit până la noi acasă, a discutat cu părinții mei și le-a propus să mă lase să merg la antrenamente. Pe vremea aceea era foarte important ca un copil să aibă o ocupație sănătoasă. Nu existau telefoane, internet sau rețele sociale. Copiii mergeau la Casa Pionierilor, la cluburile sportive sau la alte activități organizate, iar părinții știau că sunt într-un mediu bun. Așa a început, practic, drumul meu în volei.
Vă mai amintiți de primul antrenor?
Foarte bine. A fost un om extraordinar, chiar dacă venea dintr-o generație în care disciplina era mult mai severă decât este astăzi. Fusese militar și trecuse prin război, iar asta se vedea în felul în care conducea antrenamentele.
Era exigent, uneori ridica tonul și avea celebra pompă cu care umflam mingile. Dacă vedea că cineva nu își făcea treaba, mai lovea ușor cu ea, însă niciodată cu intenția de a răni. Era modul lui de a ne atrage atenția.
Privind acum în urmă, nu judec acele vremuri după standardele de astăzi. Așa era educația atunci. Și acasă, dacă făceai o prostie, mai primeai o palmă de la părinți. Important este că omul acela ne-a învățat disciplina, responsabilitatea și respectul pentru muncă. Dincolo de severitate, ținea foarte mult la copii și voia să ne vadă reușind.
Vă mai amintiți o întâmplare din copilărie care v-a rămas în minte?
Sunt multe, dar una mă amuză și astăzi. Mama cumpărase un borcan mare cu smântână și îl lăsase pe masă înainte să plece până la magazin. Eu și sora mea am rămas singuri acasă și, din joacă, am răsturnat borcanul. Smântâna s-a împrăștiat peste tot prin bucătărie.
Ne-am speriat și am încercat să ștergem cât am putut. Apoi ne-am gândit că sigur vom fi pedepsiți. Am luat câte o pernă, ne-am băgat-o în pantaloni și am așteptat-o pe mama.
Când a intrat și a văzut dezastrul, ne-a dat câte un șlap la fund. Numai că noi nu simțeam nimic, pentru că aveam pernele ascunse. În momentul în care și-a dat seama ce făcuserăm, a început să râdă. I-a trecut supărarea și ne-a pus să facem curat. Este una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele.
Nr 6. Marius Căta-Chițiga
Familia v-a susținut încă de la început în alegerea sportului?
Absolut. Părinții mei au fost mereu alături de mine. Pentru ei era important că făceam parte dintr-un colectiv organizat și că știau în permanență unde mă aflu.
Dacă aveam antrenament, știau că sunt la sală. Dacă lipseam fără motiv, era o problemă serioasă. M-au învățat că, dacă începi un lucru, trebuie să-l faci cu responsabilitate. Această educație m-a ajutat enorm mai târziu, în sportul de performanță.
Când ați simțit că voleiul poate deveni mai mult decât o pasiune?
Lucrurile serioase au început în 1972, când am urmărit Jocurile Olimpice de la München. Aveam televizor acasă, iar pentru vremea aceea era ceva deosebit. Am urmărit meciurile de volei și atunci mi-am spus pentru prima dată: „Eu vreau să ajung la Jocurile Olimpice.”
Poate părea un vis copilăresc, dar acela a fost momentul în care am început să tratez antrenamentele cu totul altfel. Din clipa aceea nu mai mergeam la sală doar pentru că îmi plăcea voleiul. Mergeam pentru că aveam un obiectiv.
Ce v-a învățat sportul în acei primi ani?
În primul rând, disciplina. Antrenorul nu accepta întârzieri, indiferent că ploua, ningea sau era frig. Trebuia să fii prezent și să muncești, dar ne duceam la antrenament de drag. Mai târziu am înțeles că disciplina nu înseamnă doar sport. Înseamnă felul în care înveți, muncești, îți organizezi viața și îți respecți responsabilitățile.
Toată cariera mea s-a construit pe acest principiu. Poți avea talent, dar fără disciplină nu ajungi departe.
Cum au început să apară primele rezultate?
Munca a început să se vadă destul de repede. Am devenit campion național la juniori III, apoi la juniori II și juniori I. Au urmat convocările la loturile naționale de juniori și tineret, iar în 1977 simțeam deja că drumul meu în volei capătă o direcție clară, după ce am ieșit campion în acel an.
Rezultatele au atras atenția celor de la Dinamo. Au discutat cu părinții mei, au venit în cantonamente și urmăreau nu doar felul în care jucam, ci și cum mă comportam. Se uitau dacă eram disciplinat, dacă îmi păstram echipamentul curat, dacă respectam regulile. Pentru ei nu conta doar valoarea sportivă, conta și caracterul.
Cred că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am primit șansa de a ajunge la unul dintre cele mai mari cluburi din România.
Dinamo, între onoare și responsabilitate: „Nu era suficient să fii talentat”
Cum ați ajuns la Dinamo?
Ajunsesem deja la loturile naționale de juniori și tineret, iar rezultatele începeau să apară. În acea perioadă, Dinamo era una dintre cele mai puternice echipe din România și reprezenta un vis pentru orice tânăr voleibalist.
Inițial mă gândeam că aș putea ajunge la Steaua, dar lucrurile au luat o altă turnură și a venit oferta celor de la Dinamo. Pentru mine a fost o șansă pe care nu aveam cum să o refuz.
Îi văzusem jucând la Timișoara și îi priveam cu admirație. Mi se păreau adevărați profesioniști: disciplinați, eleganți și extrem de serioși. Erau impecabili, de la comportament, până la tunsoare, nu aveai ce să le reproșezi. Când am primit propunerea, am discutat cu părinții mei și am hotărât să fac pasul. Privind în urmă, a fost una dintre cele mai importante decizii din viața mea.
Ce însemna să faci parte din lotul lui Dinamo în acea perioadă?
În primul rând, însemna responsabilitate. Nu era suficient să fii talentat. Trebuia să demonstrezi în fiecare zi că meriți să fii acolo. La Dinamo am înțeles cu adevărat ce înseamnă performanța de cel mai înalt nivel. Totul era organizat în jurul unui singur obiectiv: victoria.
Disciplina era obligatorie. Nu exista loc pentru superficialitate. Dar tocmai această exigență m-a format ca sportiv și ca om. La Dinamo ei voiau să câștige toate meciurile cu 3-0, la 3-1 era deja o problemă. Noi ne pregăteam în așa fel la antrenamente pentru ca meciurile să ni se pară ușoare.
Aveați un idol în copilărie?
Au fost mai mulți. Primul model a fost chiar vecinul meu, cel care m-a dus la volei. Apoi au urmat jucătorii echipei mari din Timișoara și, mai târziu, voleibaliștii pe care îi urmăream la nivel internațional. În București era un sportiv, Popescu Mihai, îi spuneam „Zgae”.
Îi admiram pe marii jucători sovietici cum ar fi Zaytsev (n.r. Vyacheslav Zaytsev), dar și pe polonezul Gawlowski (n.r. Wieslaw Gawlowski) și pe foarte mulți alții care dominau voleiul mondial în acea perioadă. Ca ridicător, unul dintre sportivii pe care îi urmăream cu atenție era japonezul Nekoda (n.r. Katsutoshi Nekoda), unul dintre cei mai spectaculoși jucători ai vremii. Încercam să învăț câte ceva de la fiecare.
Ce au avut în comun toți acești mari sportivi?
Mentalitatea. Talentul este important, dar nu este suficient. Toți aveau o capacitate extraordinară de muncă și o tărie psihică ieșită din comun. În sport există momente în care greșești o minge, pierzi un set sau chiar un meci. Diferența este făcută de felul în care reacționezi. Dacă cedezi psihic, adversarul simte imediat și profită.
Noi am fost educați să luptăm până la ultima minge. Antrenorul nostru de la Timișoara spunea mereu: „Dacă tot mori, mori la gâtul adversarului”. Era o metaforă prin care ne învăța să nu renunțăm niciodată. Cred că această mentalitate mi-a rămas pentru tot restul vieții.
Ce înseamnă, în opinia dumneavoastră, un sportiv complet?
Un sportiv complet nu înțelege doar propriul rol. Trebuie să înțeleagă întregul joc.
În volei trebuie să știi ce face ridicătorul, extrema, centrul, secundul sau opusul. Chiar dacă evoluezi pe un singur post, este important să înțelegi responsabilitățile tuturor colegilor. Numai astfel poți anticipa jocul și poți deveni un adevărat jucător de echipă. La fel este și în viață. Trebuie să înțelegi oamenii din jurul tău și responsabilitățile fiecăruia.
Foarte multă muncă. În cantonamente nu exista confortul de astăzi. Ne spălam singuri echipamentul, aveam grijă de lucrurile noastre și trebuia să fim permanent pregătiți pentru următorul antrenament.
Curățenia și disciplina făceau parte din viața de zi cu zi. Nu exista posibilitatea să intri în sală cu echipamentul murdar sau să tratezi lucrurile superficial. Toate aceste detalii construiau caracterul unui sportiv.
Astăzi se vorbește mult despre schimbările din sportul românesc. Cum vedeți situația?
Cred că primul lucru pe care l-am pierdut este importanța acordată educației fizice în școală. Sportul ar trebui tratat la fel de serios ca orice altă disciplină. Apoi apare problema trecerii de la juniori la seniori. Un tânăr talentat trebuie să aibă unde să crească. Dacă nu îi oferi această șansă, foarte mulți sportivi valoroși se pierd pe drum.
Cum priviți numărul mare de jucători străini din campionatul României?
Nu sunt împotriva jucătorilor străini. Problema este că foarte puțini dintre cei care ajung la noi sunt sportivi de nivel înalt, sunt sportivii lor de mâna a doua.
În același timp, dacă echipele sunt construite aproape exclusiv în jurul jucătorilor străini, este mult mai greu să formezi și să promovezi voleibaliști români. Campionatul poate deveni mai spectaculos, dar echipa națională nu are neapărat de câștigat.
Cum arăta o zi obișnuită într-un cantonament?
Era o viață organizată la minut. Ziua începea foarte devreme, în jurul orei șase, cu alergarea de dimineață. Urmau micul dejun și antrenamentul din sală, care dura până în jurul prânzului.
După masa de prânz aveam o perioadă scurtă de odihnă, iar după-amiaza începea un nou antrenament. Seara ne pregăteam echipamentul pentru ziua următoare și, dacă mai aveam energie, citeam câteva pagini dintr-o carte. De cele mai multe ori adormeam imediat.
Tot acest program avea un singur scop: să fim cel puțin la fel de pregătiți ca adversarii.
Există un meci pe care îl considerați definitoriu pentru cariera dumneavoastră?
Au fost mai multe. Îmi amintesc cu mare drag finala Campionatului Național de juniori din 1977. Unde am fost conduși de Liceul Mihai Viteazu, din Ploiești. Ei aveau o echipă extrem de disciplinată și ne-au condus 2-1 la seturi în finală și 12-9. Am reușit să revenim și apoi i-am spulberat, pentru că ei s-au relaxat.
Acolo am înțeles că un meci nu se termină până la ultima minge. Dacă mi se permite această comparație, am fost un fel de Argentina (n.r. la 2-1 Campionatul Mondial 2026, contra Angliei).
La fel de importantă a fost și Universiada, unde am câștigat finala împotriva Cubei.
Dar momentul care mi-a rămas cel mai puternic în memorie este momentul în care am intrat în meciul cu Brazilia.
Antrenorul m-a introdus în teren într-un moment foarte dificil, când scorul era 1-1 la seturi și 12-9 pentru adversari. Dacă Brazilia ne bătea atunci jucam pentru locurile 5-8 (n.r. ar fi ratat șansa la medalie).
Prima minge pe care am atacat-o s-a transformat în punct. Apoi, împreună cu Nicu Pop, am reușit câteva blocaje excelente. Nu trecea mingea de noi nici cu „slujbe la Dumnezeu”. Dumnezeu a fost al nostru atunci. Am întors setul și am câștigat meciul. Pentru mine a fost dovada că toate orele de muncă și toate sacrificiile făcute până atunci au avut un rost.
Cum a reușit echipa României să cucerească bronzul la JO de la Moscova
Ce ați simțit când ați aflat că faceți parte din lotul olimpic pentru Jocurile Olimpice din 1980?
A fost unul dintre cele mai emoționante momente din viața mea. Nici nu mai conta dacă eram al unsprezecelea sau al doisprezecelea jucător din lot. Important era că făceam parte din echipa României și aveam șansa de a reprezenta țara la Jocurile Olimpice.
Cum ați trăit perioada de dinaintea Jocurilor Olimpice din 1980?
Drumul până la Moscova nu a fost deloc ușor. În 1979, după Campionatul European din Franța, unde România a ocupat locul șapte, atmosfera din jurul echipei naționale nu era deloc bună. Rezultatul fusese considerat un eșec și se vorbea chiar despre o reconstrucție a lotului.
Noi, cei tineri, am intrat într-un cantonament foarte greu la Galați, apoi am plecat la un turneu în Germania Democrată. A fost o perioadă în care am muncit enorm și în care fiecare încerca să demonstreze că merită să facă parte din echipa care urma să lupte pentru calificarea la Jocurile Olimpice.
Până la urmă s-a conturat echipa care urma să meargă la turneul de calificare din Bulgaria. Mulți spun că am luat locul trei că nu a fost SUA la Olimpiadă, dar noi în 1980 îi aveam pe americani la degetul mic, îi băteam pe unde îi prindem.
Ca să vă dați seama, când jucam cu ei în minutul 59 intram la dușuri, asta ca să fiu puțin răutăcios vizavi de cei care au contestat rezultatul nostru. La Jocurile Olimpice din 1980 a fost crema cremelor.
Cât de importantă a fost calificarea la Jocurile Olimpice?
Era primul și cel mai important obiectiv. Dacă nu te califici, nu mai contează ce vise ai sau cât de bun ești. Totul se oprește acolo.
La turneul din Bulgaria am învins Statele Unite, Coreea de Sud și Italia. Singura înfrângere a venit în fața Bulgariei, care avea atunci o generație extraordinară. Ne-am calificat de pe locul al doilea și am simțit că primul mare pas fusese făcut.
Din acel moment, totul s-a concentrat pe pregătirea pentru Jocurile Olimpice.
Cum ați construit echipa care avea să câștige medalia olimpică?
Nu este suficient să aduni jucători foarte buni. Trebuie să existe încredere între ei, respect și dorința de a se ajuta reciproc.
O echipă adevărată nu înseamnă doar valoare individuală. Înseamnă relații de joc, comunicare și disponibilitatea fiecăruia de a face un sacrificiu pentru coleg. La noi exista această legătură. Ne cunoșteam foarte bine și petreceam foarte mult timp împreună.
Antrenorii făceau și ei o muncă impresionantă. Analizau adversarii în detaliu. Știam cum servește fiecare jucător, unde preferă să atace, care îi sunt punctele forte și unde poate fi surprins. Pentru acea perioadă era o muncă de documentare extraordinară.
A existat un moment care a schimbat atmosfera din lot înaintea Jocurilor Olimpice?
Da. În timpul unui cantonament foarte lung, începuseră să apară oboseala și tensiunile firești. Antrenorii au luat atunci o decizie care ne-a marcat pe toți. Ne-au dus să asistăm la antrenamentele unor sportivi cu dizabilități.
Am văzut câtă voință aveau, cât de mult munceau și cu câtă demnitate își trăiau viața. A fost o lecție extraordinară. În acel moment ne-am dat seama că noi nu aveam niciun motiv să ne plângem. După vizita aceea atmosfera din lot s-a schimbat complet. Nimeni nu mai comenta, nimeni nu se mai plângea. Toată lumea era concentrată pe muncă. Cred că acel moment ne-a unit și mai mult ca echipă.
Cu ce încredere ați plecat la Jocurile Olimpice?
Cu o încredere foarte mare. Cu puțin timp înainte de Olimpiadă participasem la un turneu în Belgia, unde am învins Uniunea Sovietică cu 3-0, meci de trei ore și 20 de minute. A fost unul dintre cele mai spectaculoase meciuri pe care le-am jucat vreodată. Sala a fost în picioare aproape tot timpul. Victoria aceea ne-a demonstrat că putem învinge orice adversar.
Nu înseamnă că plecam convinși că vom lua medalie, dar știam că putem lupta de la egal la egal cu cele mai bune echipe din lume.
Cum era Uniunea Sovietică în acea perioadă?
Era, fără îndoială, cea mai puternică națiune din volei. Campionatul lor intern avea un nivel extraordinar. Fiecare etapă era aproape o finală. Concurența era uriașă, iar asta îi făcea și mai puternici. Sportivii erau respectați și recompensați pentru performanțele lor. Din punctul meu de vedere, era un model de organizare sportivă.
Cum ați trăit meciul pentru medalia de bronz?
În grupă pierduserăm în fața Poloniei. A fost un meci în care s-au simțit oboseala și uzura acumulată după luni întregi de pregătire și competiții. Sigur că ne-a durut. Ne doream finala și lupta pentru aur. Dar, după ce a trecut dezamăgirea, ne-am întrebat un singur lucru: „Mai putem obține ceva de la acest turneu?”. Răspunsul a fost da.
Am analizat ce greșiserăm, am acceptat înfrângerea și am mers mai departe. Acesta a fost unul dintre marile atuuri ale acelei generații. Nu căutam scuze, ci căutam soluții.
În meciul pentru bronz am întâlnit din nou Polonia și am câștigat cu 3-1. A fost o victorie extraordinară. Îmi doresc ca orice sportiv să trăiască măcar o dată sentimentul de a urca pe podiumul olimpic și de a primi o medalie. Este o emoție pe care nu o poți compara cu nimic.
Cum a fost întoarcerea acasă după Jocurile Olimpice?
Foarte scurtă. Am ajuns în România pe 4 august, iar a doua zi dimineață trebuia să susțin proba la limba și literatura română, la bacalaureat. Nu am avut timp să mă bucur prea mult de medalia olimpică. Imediat au început alte competiții, apoi campionatul.
Sportul te învață că, după fiecare performanță, trebuie să o iei din nou de la capăt. Nu trăiești din succesele de ieri, trebuie să demonstrezi din nou, în fiecare zi.
Ce regret are marele Căta-Chițiga: „M-am gândit de multe ori”
Există vreun regret din cariera dumneavoastră?
Dacă privesc în urmă, nu pot spune că am multe regrete. Există însă unul la care m-am gândit de multe ori. După Jocurile Olimpice am ajuns la Dinamo și, o perioadă, am fost rezervă. Nu pentru că titularii nu și-ar fi meritat locul, dimpotrivă, jucau foarte bine.
Astăzi cred că aș fi putut face mai mult. Aș fi încercat să mă integrez mai repede, să-mi schimb anumite automatisme și să devin mai compatibil cu jocul colegilor.
Nu am fost niciodată supărat pe antrenori și nu contest deciziile lor. Pur și simplu cred că puteam să fac eu mai mult. În viață și în sport înveți permanent. Dumnezeu îți dă ocazia să înveți din greșeli. Depinde doar de tine dacă alegi să o faci.
După Dinamo ați ajuns la Rapid. Cum a fost acea experiență?
A venit firesc. La un moment dat, la Dinamo mi s-a transmis că sunt deja prea în vârstă pentru a continua la acel nivel. Rapid mi-a oferit șansa să mai joc și am acceptat fără ezitare.
Dinamo rămâne casa mea. Acolo m-am format și acolo am obținut cele mai importante performanțe din carieră, dar și la Rapid m-am simțit foarte bine.
Am cunoscut alți oameni, am descoperit un alt mod de a vedea voleiul și am înțeles lucruri pe care, probabil, nu le-aș fi învățat dacă aș fi rămas toată viața într-un singur club. Viața te pune mereu în situații noi. Dacă ești deschis, ai ceva de învățat din fiecare dintre ele.
Au existat momente speciale în perioada petrecută la Rapid?
Da, și îmi amintesc unul cu zâmbetul pe buze. Era un suporter care mă striga la fiecare meci că sunt „dinamovist”. Era singurul care făcea asta și, cu timpul, devenise aproape o tradiție. Eu însă mergeam la Rapid doar ca să-mi fac meseria. La 34 de ani eram încă foarte bine pregătit din punct de vedere fizic și voiam doar să joc volei.
Primeam un salariu și aveam obligația să-mi fac treaba cât mai bine. Pentru mine, asta înseamnă profesionalism.
Cum vă amintiți perioada de la Rapid?
Cu mare plăcere. Era o echipă foarte eterogenă. Unii jucători aveau mai multă experiență, alții mai puțină. Unii erau mai disciplinați, alții mai puțin, dar toți munceau. Nimeni nu fugea de muncă. Au fost doi ani foarte frumoși și mă bucur că am făcut parte din acea echipă.
Cum a arătat viața după retragerea din activitate?
După încheierea carierei de jucător am rămas aproape de sport. Am lucrat în cadrul Clubului Sportiv Dinamo, apoi în structurile Ministerului de Interne, unde m-am ocupat de organizarea competițiilor sportive pentru angajați.
Organizam campionate de fotbal, judo, karate, tir și multe alte discipline, dar și Dinamoviadele, competiții foarte apreciate în acea perioadă. Mi-a plăcut să rămân implicat și să contribui, dintr-o altă poziție, la dezvoltarea sportului.
Mai urmăriți sportul și astăzi?
Sigur că da. Îmi place să urmăresc tenisul de masă, tenisul de câmp, handbalul, baschetul și, bineînțeles, voleiul. De fapt, îmi plac toate sporturile.
Anii petrecuți în cantonamente m-au apropiat de sportivi din foarte multe discipline. Ne cunoșteam între noi, schimbam experiențe și ne bucuram unii de rezultatele celorlalți. Sportul creează legături pe care le păstrezi toată viața.
Ce mesaj le transmiteți tinerilor care visează la o carieră în sport?
Să nu caute scurtături, pentru că performanța nu apare peste noapte. Se construiește prin disciplină, muncă și perseverență. Vor exista înfrângeri, momente în care vei fi rezervă, accidentări sau dezamăgiri. Important este să nu renunți.
Talentul te ajută să pornești la drum, dar caracterul este cel care te ține acolo. Iar atunci când ajungi în vârf, să nu uiți niciodată oamenii care au crezut în tine: părinții, antrenorii și colegii. Fără ei, nicio medalie nu are aceeași valoare.
Sursă FOTO: Facebook Marius Căta-Chițiga și Ionuț Stoica
