INTERVIU Vasile Andrei, portdrapelul României la Moscova și Seul, o stâncă și la 70 de ani. "Dacă se întâmplă un accident, mă împușcă Ceaușescu!" Bătaia cu un rus + Țările care au vrut să-l racoleze

Sport.ro demarează de azi campania Sport EROI, serial menit să readucă în prim-plan oameni care au scris istorie pentru România în sportul mondial, campioni pentru care nu au contat orele petrecute în plus după antrenament, lupta cu accidentările, drumurile în condiții jalnice la concursuri sau dezvantajul psihologic de dinaintea încleștărilor cu adversari care beneficiau de condiții superioare de pregătire.

În primul episod, azi, Sport.ro vi-l prezintă la Sport EROI pe unul dintre marii campioni din lupte, o disciplină de tradiție în țară, care a făcut o promovare excelentă României pe toate meridianele lumii.

Sport.ro a stat de vorbă cu unul dintre cei mai valoroși sportivi pe care i-a avut România. Am discutat despre începuturile sale, sacrificiile făcute pentru performanță și duelurile cu cei mai puternici luptători ai lumii.

Vasile Andrei, povestea campionului olimpic care a purtat drapelul României la Seul și Moscova

Fostul campion olimpic a rememorat pentru Sport.ro și momentele în care „coloși” precum Germania și Statele Unite au încercat să îl convingă să rămână în străinătate. A refuzat de fiecare dată.

A luptat de multe ori cu entorse sau luxații, ba chiar a evitat o intervenție chirurgicală care i-ar fi putut pune în pericol cariera. Poate chiar viața.

Dincolo de medalii și performanțe, cel mai emoționant moment al întâlnirii a venit după încheierea interviului. Cele trei nepoțele ale sale, care s-au tot „pisicit” în spatele nostru timp de zeci de minute, au alergat direct în brațele bunicului, în timp ce acesta radia de fericire. VEZI FOTO

• Vasile Andrei (70 de ani), alături de nepoatele sale. Foto: Ionuț Stoica, Sport.ro

Interviu cu Vasile Andrei: "Vine un antrenor la mine într-un autobuz..."

Ce însemna în anii aceia să fii sportiv de performanță în România?
Bună întrebare! Ce înseamnă să fii sportiv de performanță? În orice an, sportivul de performanță trebuie să fie același. În anii aceia nu erau atâtea tentații și sportul se făcea din școală. Dacă luăm așa treptele sportului: intri în școală, faci educație fizică, la liceu, la facultate – sport!

Am auzit că erau oameni care veneau, te vedeau și te luau la sporturi.
Vă spun o fază! Eram elev și mergeam în București, către casă. În autobuz vine un antrenor la mine: „Uite, arăți bine, nu vrei să faci un anumit sport?” Nu vreau să dau nume ce sport. Zic: „Da!” Îmi dă cartea de vizită, stau și analizez. Eu am făcut toate sporturile posibile. Luptele au fost sportul cu care am finalizat. Am început cu atletismul.

Ce probă?
Aruncări! La Complexul 23 August, Lia Manoliu actual. Aveam 2 verișori care făceau sport. Și unul făcea aruncări cu ciocanul. Mi-a spus să vin cu el. Am început cu atletism, am fost în cantonament, am făcut vreo 3 ani.

La ce vârstă?
La 15 ani! Concomitent cu atletismul, făceam și handbal.

Ce poziție?
Inter stânga. Am făcut și box.

Baschet?
Baschet nu! Handbal. Făceam handbal în școală. Am făcut școală profesională la început.

Revenim: vine antrenorul respectiv. Unde credeți că m-a chemat? La haltere și culturism! Eu, băiat de la țară, obișnuit cu munca, cu agricultura… pfaa! Iar să mă duc la haltere? Să ridic fiare? Nu-mi plăcea! Vă spun sincer, nu-mi plăcea să muncesc cu halterele. Cum, de unde? Că am ajuns la lupte, unde n-am scăpat de haltere. Mai aveam și manechinul care mă ajuta.

Cum era un antrenament de lupte?
Am avut șansa să întâlnesc, să ajung pe mâna primului campion olimpic la lupte greco-romane, Pîrvulescu Dumitru. Dumnezeu să-l ierte! Un om extraordinar. Le spun și acum sportivilor mei ce echilibru îmi dădea acest antrenor. El este aur la Roma și bronz la Tokyo.

Ați fost de două ori portdrapelul României. Ce înseamnă acum, după mulți ani, acea postură?
Este o performanță, este o onoare și o recunoștință. Am fost ales, desemnat, să fac acest lucru.

Care a fost cel mai greu adversar pe care l-ați întâlnit?
La vârstele fragede sunt emoțiile cele mai mari. Când ești mic, emoțiile sunt mari.

Dar din toată cariera?
Cel mai greu meci, n-aș putea spune că a fost unul.

Faceți-mi un top 3.
Cel mai greu, sincer, a fost la Olimpiada din ’88, nu le dau pe celelalte, le uit. În ’88, la Seul, întâlnesc în primul tur rusul, un rus foarte bine pregătit. L-am întâlnit în ’79 la preolimpice, m-a bătut, superioritate el. În ’88 am știut, mi-am făcut o tactică foarte bună, mi-am pregătit foarte bine meciul. Știam foarte bine stilul lui de luptă și am pregătit bine meciul. Era un tip agresiv, dur, cu o rezistență foarte bună, o tehnică bună. Pentru că știam că dacă eu conduc, știam ce se întâmplă. Și l-am lăsat pe el să conducă meciul. În a doua repriză am forțat un pic, de fapt, să îi dau o pasivitate. Am încercat să fac o ridicare cu aruncare, nu mi-a reușit. Am încercat încă o dată, l-am ridicat, 3+1, 4 puncte.

Care era atuul dumneavoastră principal?
Tehnica! Fără tactică de luptă nu poți să o faci fără o pregătire fizică bună. Trebuie să fie un întreg. Restul nu mai contează.

Meciul când trebuia să intru în finală, ăla consider că a fost cel mai greu. Când conduceam, când mi s-au luat punctele, m-a condus adversarul și a terminat adversarul cu 1-0. Rusul l-a bătut după mine, l-a bătut la tuș, așa de rău era! Rușii, când aduc, aduc pentru locul 1, nu pentru locul 2!

În perioada aia, cine erau cei mai duri luptători?
Știți cine erau? La greco-romane este o elită întreagă: Rusia, Bulgaria, Polonia, România (care a ieșit de 3 ori campioană pe echipe), Ungaria, Serbia… adică erau cam 9 țări de top. Revin la țările nordice: Finlanda, Suedia, iar la fel, Germania… Sunt foarte multe țări puternice! Care e diferența dintre atunci și acum? Atunci era un rus care, din cele 17 țări componente ale Uniunii Sovietice, venea unul. Acum, din fiecare țară vine câte unul. Cei mai buni în acea perioadă erau georgienii.

România întotdeauna a avut luptători, și la libere, și la greco.

Cum vedeți următoarea ediție a Jocurilor Olimpice?
Văd fetele cu un potențial mai bun pentru calificare. Sunt niște sportivi, aștept pregătirea lor pentru turneele de calificare, pentru că vin 2027 cu Campionatul Mondial și 2028 cu două turnee de calificare și atunci vedem cine se califică și cine e pregătit pentru Jocurile Olimpice.

Vasile Andrei: "Toată lumea mă întreba: 'cine era blonda aia? Soacra?'"

Ce v-a trecut prin minte atunci când ați aflat că veți fi purtător de drapel al României?
Prima dată, eram surprins.

Cum ați aflat?
Mi s-a transmis. Conducerea delegației care era pentru lupte mi-a transmis. În satul olimpic, acolo a fost o ședință.

Ei au ales. Cine știe? Poate s-au gândit „cine e mai frumos acolo? Cine poate să ducă, cine are stabilitate?”. Să fii purtător de drapel este o responsabilitate uriașă. Tot ce înseamnă camere, tot ce înseamnă mass-media, este cu ochii pe tine. Purtătorul de drapel intră primul. Contează cum ții drapelul, cum pășești, ținuta. Numai asta îmi trecea prin cap.

Îmi amintesc, la Los Angeles. Se terminase meciul. Apropo de ce înseamnă responsabilitate. Se termină, ies campion olimpic, vine, mă premiază, mă dau jos de pe podium, vine o doamnă blondă, îmi oferă o floare. Eu, zmeu, o iau în brațe și mă gândesc să îi fac un salt. Mă gândeam că toată lumea, tot globul ăsta mă vede. În momentul ăla mă gândeam că dacă o arunc și se întâmplă vreun accident, mă leagă, mă împușcă Ceaușescu! Atunci m-am oprit și am lăsat-o jos. Toată lumea mă întreba: „Cine era blonda aia? Soacra?” (n.r. – râde). Așa a fost. Te duci și trebuie să fii responsabil. Sunt zecimi, fracțiuni de secundă, când trebuie să iei decizii.

Cu ce veneați înapoi în România? Cu cafea? Ce vă cereau rudele?
Vă spun acum o întâmplare din deplasările noastre. Mergeam în Mexic, eu am făcut operație de menisc, am pierdut CM. În ’79, la San Diego, am făcut stagiu de pregătire în Mexic. Bineînțeles, stăteam, mâncam, ne antrenam. Atmosferă foarte bună, totul frumos. Am revenit după 3 săptămâni de pregătire, am revenit în SUA, în satul olimpic, eram într-un centru universitar. Mergem pe traseu, ne-a dat o mașină, ne deplasam, doctorul nostru conducea mașina, și deodată ne-am rătăcit. Am greșit ieșirea, am oprit pe margine. Am întrebat, nu știu ce, și cineva ne spune: „Nu vă opriți! Că vine cineva și vă execută!” Îți dai seama ce moment am trăit noi? Cine a oprit? O tipă, o negresă, ne-a explicat să ajungem.

Bineînțeles, noi am alergat după o mașină de poliție, să ne ducă undeva în satul olimpic. Polițistul se oprește la semafor, se dă jos din mașină și spune: „La voi în țară faceți așa?” Doctorul nu a mai avut cuvinte să zică nimic. Și am mers în satul olimpic. Asta a fost una dintre întâmplări.

Când veneam în țară, bineînțeles că făceam și noi cumpărături. Ce se căuta pe vremea aia? Băutură, țigări, haine, blugi! Luam și noi, fiecare, cumpăram. Veneam fiecare cu cât puteam, după aia mergeam în Rusia și vindeam în Rusia. Afacere! Am mai avut și ghinioane să ne ia totul la vamă.

Alea erau vremurile. Noi ne uitam la nemți în general, când mergeam în Germania, cum veneau cu mașinile după concursuri plecau. Domne, au autostrăzi, altceva, jos pălăria. Noi, cu genți după noi, făceam comerț.

V-ați gândit vreodată să rămâneți în străinătate?
Să rămân, nu. Oferte, încercări să mă racoleze cum s-ar zice, au fost! Germania, Statele Unite, dar am spus nu. De ce? Aveam copii. Cu toate promisiunile că îmi aduc familia. Tot am spus nu.

Copiii mei sunt acum mari, am nepoți, am unul de 14 ani, am o nepoată de 10 ani și mai am două nepoate de la fiul meu de 7 ani și de 3 ani. Mă bucur de ei și trebuie să fiu și eu aproape de ei.

Nepotul este în Anglia, face școală în Anglia, iar nepoata cea mare de 10 ani sunt cu telefoanele și au făcut niște prezentări la școală cu mine. Toată lumea a rămas uimită. La nepoata mea la școală, la fel, îl vedeți? E bunicul meu! Sunt niște lucruri care rămân. Acum, e și mai frumos să vezi pe toate canalele media performanța sportivilor noștri.

Care a fost cel mai mare sacrificiu făcut în carieră?
Păi, nu pot să spun că am făcut sacrificiu. În primul rând, faci ce îți place, și când faci ce îți place, nu există sacrificiu.

Plecatul de acasă nu era greu?
Ba da. Dar când ai o familie care te înțelege… Eu m-am însurat de tânăr, la 21 de ani, copiii i-am făcut la 24.

Erați superstițios?
Da. Adică mă rugam, asta era prima chestie. Mă închinam la orice. Astea normale, îi mulțumeam chestiei divine, nu ieșeam din comun sau să vadă cineva. Era o chestie a mea, interioară.

În performanță, sacrificii sunt tot timpul. Pentru că nu toată lumea face performanță. Pe mine m-a ajutat foarte mult că jucam rugby. Și erau medaliați olimpici, mondiali, și mă jucam să joc rugby cu echipa Vulcan. Și jucam cu Dinamo, cu Steaua, cu echipa națională. Nu era un sacrificiu, era dorința de a mă pregăti mai bine.

Ați luptat vreodată accidentat?
De multe ori! De multe ori am avut accidentări, nu grave. Faci o ușoară entorsă, un deget care ți se îndoaie. Nu, altceva nu. Un deget, o entorsă, o luxație, restul nu.

M-am internat odată în Katowice, în Polonia, și de acolo am venit la Varșovia și am stat o noapte internat în spital acolo și am venit la București. M-au dus la centrul de medicină sportivă. Au zis: „Domne, trebuie să îl operăm, face criză de peritonită.” Și doctorul a spus: „Domne, păi știți, este sportiv al clubului Steaua. Cum să facem? Să întrebăm pe cei de la Spitalul Militar.” Am fost, am găsit un doctor extraordinar, mi-a zis: „Domne, dacă îl tai, mușchiul nu se reface complet și poate să fie un eșec. Nu îl tăiem, îl ținem pe regim alimentar.” Am stat 3 săptămâni la Piatra Arsă, aveam 97 kg, 3 sub categorie, am făcut antrenament, dar cu regim alimentar.

De asta vă spun, asta înseamnă sacrificiu: să treci peste tot, să te gândești că poți fi undeva acolo, și primești tot ce ți se cuvine.

Care a fost primul salariu la clubul Steaua?
Nu mai știu, era de subofițer. Aveam salariu mai bun la Vulcan București, la Progresul. Aveam salariu mai bun ca la Steaua. Dar nu a contat, a contat că trebuia să plec, eram cerut de club, Progresul București nu avea condițiile să rămân, să mă angajeze după retragere. Așa că am zis să merg în armată, să îmi fac datoria, și să fiu recompensat. Să urc în grade. De fapt, prin muncă, reușești tot.

Un mesaj pentru cei care citesc aceste rânduri sau vizionează interviul video?
Vă recomand să faceți sport, mișcare, educație fizică, din școală. Pentru că educația fizică vă aduce împreună, vă faceți prieteni. Învățați să respectați, să fiți respectați. Ce oferi, aia primești. Oferi respect, primești respect. Vă salut și vă urez numai bine! Succes!

Vă mulțumesc!
Mulțumesc frumos!