Gavrilă Pele Balint (63 de ani) a jucat 120 de minute în finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, câștigată de Steaua București în fața Barcelonei, cu 2-0, după loviturile de departajare (0-0 în timp regulamentar). Balint a transformat al doilea penalty, după cel al lui Lăcătuș și după ce Majearu și Boloni rataseră. Duckadam a fost atunci eroul, apărând toate cele patru lovituri de departajare executate de jucătorii Barcelonei.

Interviu Sport.ro cu Gabi Balint

Balint vorbește despre marea performanță de acum 40 de ani (7 mai 1986), unică în istoria fotbalului românesc.  

Am văzut că ați fost decorați cu Ordinul Național pentru Merit în grad de Cavaler. Ce înseamnă pentru tine?
E de valoare simbolică. Normal că înseamnă ceva, e dat de președintele țării. Cum și atunci, în 1986, a fost onorant faptul că ne-a decorat Ceaușescu. Era președintele de atunci, ne-a chemat, ne-a dat Meritul Sportiv clasa I. Era o mândrie, așa am considerat. Și acum am diploma și insigna.

Voi primiți o rentă de la statul român, așa cum iau campionii olimpici?
Nu avem. De fapt, iau câțiva dintre noi. Vrem acum să transmitem un mesaj, să cerem să ni se dea tuturor. O parte dintre noi iau, o parte nu. Cred că trei sau patru persoane iau, așa știu. Majearu, Bumbescu, Iovan...

Și Duckadam parcă avea.
Duckadam da, dar a murit săracul.

Ministerul Sporturilor zice că „eroii de la Sevilla” nu corespund pentru rentă

Mi se pare cam aceeași performanță să câștigi Cupa Campionilor cu un titlu olimpic.
În mod normal, Ministerul Sportului ar fi trebuit să ne dea o o rentă viageră, cum a dat la atâția sportivi. Dar au zis că nu corespundem. De ce, nu mi-am dat seama. Cică doar dacă ești campion olimpic sau mondial și numai la sporturile individuale. Indemnizația de merit e dată de Academia Română. Vrem să cerem și noi, ceilalți, să vedem dacă se poate face un efort să primim toți, că mai suntem vreo 11 persoane care o putem primi. O să vorbească poate căpitanul, Stoica sau Iovan, să vedem care.

Ce te-a șocat cel mai tare când ai intrat pe stadion acolo? Îți mai aduci aminte? Publicul...
Da. Păi... n-aveai cum să nu remarci, publicul era numeros, era plin stadionul când am ajuns cu o oră și jumătate înainte de meci. Atmosferă frumoasă și am intrat un pic cu... nu i-aș zice teamă, că nu ne-a fost nouă teamă, dar emoțiile erau foarte mari. De puține ori în viață te confrunți la nivelul ăsta, într-o finală de Cupa Campionilor Europeni. Pentru noi, faptul că am ajuns acolo, că jucam o finală, jucam cu nebunia aia care era în tribune și aproape toți țineau cu ei, era ceva extraordinar. Noi aveam foarte puțini susținători, care se auzeau câteodată. S-au auzit mai ales la penalty-uri. M-a copleșit un pic atmosfera la început.

Totuși, voi erați obișnuiți, că jucați cu stadionul plin acasă.
Da, da, jucam și cu el plin, dar nu totdeauna. Oricum, nu era atmosfera care era acolo, la finală, îți dai seama... Erau, cred, 70.000 de spectatori, dintre care 50.000 erau catalani. 1000 erau români, cel puțin pe hârtie. Mulți nu s-au mai întors, au dispărut, unii n-au venut nici la meci.

Tu l-ai avut și pe tatăl tău acolo cu tine. Ce ți-a zis când v-ați întâlnit după meci?
Tare aș vrea să mai îmi aduc aminte... Știu că ne-am întâlnit afară, el era cu soțiile jucătorilor. Ne-am întâlnit afară la autobuz, pe urmă am mers toți la hotel și am petrecut. Ne-am îmbrățișat, era fericit, acum am găsit o poză cu el de acolo, numai că e cam dublată, să văd dacă pot s-o corectez... E făcută chiar după meci, când am ieșit de la vestiar. Amândoi eram zâmbăreți, se vedea pe ochii lui că era foarte fericit.

Mare fan fotbal tatăl tău, nu?
Păi cum, dacă mi-a pus numele Pele... De-aia m-a și dus la fotbal. La început, am jucat la nivel mai mic, el m-a învățat fotbal, el mi-a fost primul antrenor la juniori. Și-a dorit foarte mult să mă fac fotbalist. Și uite că s-a nimerit. Mulți părinți doresc să-și facă copiii fotbaliști, dar, dacă aceștia n-au talent sau nu le place, degeaba vor părinții. S-a potrivit să-mi placă mult fotbalul și să nu trebuiască să tragă de mine. Trăgeam eu de el să mergem să facem antrenament.

A avut un frate „Eusebio”!

Îl simpatiza pe marele Pele...
Da, Pele și Eusebio erau cei mai mari jucători atunci. Eu am mai avut un frate care a murit la câteva zile după naștere, apucase să-i facă certificatul de naștere, și îi pusese numele Eusebio.

Cred că a fost foarte mândru tatăl tău că ai ajuns sus de tot, într-o finală de Cupa Campionilor.  
Era mândru, avea emoții mari și el, mai ales când m-a văzut că mă duc să bat penalty... Mi-a zis apoi că se gândea de ce o fi trebuit să bat eu, dacă ratez, ce-o să zică lumea în România... Își făcea probleme, dar a ieșit bine.

Apropo de penaltyuri, Duckadam mi-a zis la un moment dat că a reușit să intre în mintea jucătorilor de la Barcelona, i-a citit... 
Da, probabil că i-a citit. Să știi că de asta la penalty-uri e e bine să nu te uiți ca jucător la portar. Adică să te duci, să-ți pui mingea, să te concentrezi, să îți iei elan și să bați fără să te uiți o secundă în ochii lui, pentru că privirea te poate trăda. Unii se uită la colțul unde vor să tragă sau se uită la portar, să vadă dacă îți transmite ceva. El îți face mișcări din alea în poartă, ai văzut că face stânga-dreapta câteodată. Cel mai bine e să nu-ți alegi colț, să-ți iei elan și să dai tare. Dacă pleacă, bine, și asta e. Sau poți să ratezi, să dai în bară sau afară, se ratează și așa, dar ai mai multe șanse de a înscrie decât cu opriri, cu elan de doi metri, cu fițe din astea.

Tu la ce te-ai gândit când ai bătut? Când ai luat mingea?
Dar tu crezi că mai țin minte la ce mă gândeam...? Eram, cum se zice, făcut pe mine. Când am văzut că trebuie să mă duc să bat acolo și rataseră cei dinainte... Eram foarte amețit, așa...

„L-am trimis pe naiba în colțul opus! A plecat el puțin înainte”

A fost și un mare efort, 120 de minute foarte intense...
Da. Eram cu capul în nori, mi s-a părut că zburam, nu puteam să realizez ce se întâmpla. Și acum mă uit cum am bătut. Toți zic: „Bă, ce bine ai bătut, că l-ai trimis în...” L-am trimis pe naiba. Da' de unde! A plecat el puțin înainte. Și poate asta m-a ajutat, că l-am văzut pe el cum pleacă puțin. Așa a fost să fie. Nu pot să-ți explic ce emoții erau. Te gândeșt atunci că sunt toți la mâna ta, adică tu decizi într-un fel, deși, până la urmă, Duckadam a fost cel care a făcut minunile.

A fost o tensiune imensă. Este o mare responsabilitate într-o finală. Puteam să și pierdem. Dacă Duckadam nu apăra sau apăra numai unul sau două și noi ratam trei sau o chestie de genul ăsta... puteai să pierzi. Ne întorceam cu capul sus, am fi zis cum zic toți că a fost o loterie. Nu ne-ar fi reproșat nimeni nimic... Dar cred că rămâneam cu un regret pe viață... Cum sunt bucuria asta și tot ce sărbătorim toată viața, așa era și regretul. În fiecare an ne-am fi zis: „Băi, cât de proști am fost... băi, de ce am ratat... băi, de ce am făcut așa”. Dar eu cred în destin și cred că așa a fost să fie.

La televizor nu se vedea că aveați emoții. Tu și Lăcătuș.
Asta crezi tu... Când te uiți la penalty, zici: „Ce frumos a dat... cu latul, l-a întors”... Dar emoțiile se văd? Alea se simt.