Dacă ne-am raporta la șah, Emeric Ienei ar fi fost un mare maestru internațional. Nu-i ușor să conduci spre succes sportivi ca Ladislau Boloni, Helmut Duckadam, Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă și toți ceilalți componenți ai echipei Steaua care câștiga Cupa Campionilor în 1986. Fiecare cu personalitatea lui proeminentă, fiecare cu orgoliul lui nemăsurat, fiecare cu ambițiile și chiar nebuniile lui. Ca să-i strunești pe acești cai nărăvași în zborul lor spre necunoscut, trebuie să ai fler, tărie de caracter, diplomație.

Da, Ienei a fost un adevărat diplomat, a știut să-l îmblânzească în vestiar pe sălbaticul Lăcătuș, pentru a-i da frâu liber pe teren. A știut să discute cu cerebralul Boloni și să-l responsabilizeze în joc, l-a disciplinat pe rebelul Pițurcă și i-a insuflat încrederea de golgheter, l-a temperat și l-a pus în slujba echipei pe zvăpăiatul Balint, l-a tratat ca pe omologul său din teren pe inteligentul Tudorel Stoica, l-a pus la muncă pe boemul Majearu. 

Mulți spun că a avut pe mână o generație de excepție, și la Steaua, și la națională, și că era normal să facă performanță, diminuându-i din merite. Dar nu sunt de acord cu asta. Trebuie să ai în tine arta negocierii ca să poți discuta cu toți acești jucători atipici și ca să poți să-i strângi într-o echipă care să câștige trofeul suprem în Europa la nivel de cluburi.

Apropo de diplomația despre care vorbeam mai sus, cred că Ienei putea fi ambasadorul României în oricare țară din lume. Ar fi găsit în mod sigur calea spre dialog și spre colaborare.

Domina prin bun simț

„Nea Imi”, cum îi spuneau foștii jucători pe care i-a antrenat, nu s-a impus prin severitate. El nu țipa, nu urla, nu certa, nu înjura, nici gând să mai fi dat câte o scatoalcă, așa cum se mai proceda prin anii 80. El domina tocmai prin acest bun simț de om educat, prin dojană și prin bunătate. Știa să atingă punctul sensibil al fiecăruia, iar când un om îți vorbește așa, liniștit, calm, nu ai cum să nu-l respecți. 

Nu am auzit foști fotbaliști să-l vorbească de rău. Nu zic că n-o mai fi greșit, ca orice om, dar, de principiu, a încercat să rămână onest cu cei din jurul lui.

Nea Imi nu voia să supere pe nimeni. Am fost la un moment dat în Oradea, l-am sunat și l-am invitat la un interviu. A răspuns sincer la toate întrebările pe care i le-am adresat. Uneori, l-a mai luat gura pe dinainte, a avut câteva comentarii mai tăioase privind anumite subiecte pe care le-am abordat, dar la final, când ne despărțeam, a subțiat vocea și mi-a zis: „Te rog, mai scoate din pasajele unde am fost mai dur. Nu vreau să supăr pe cineva”. 

Așa era el, un domn, nu voia să se pună rău cu vreun fotbalist sau cu vreun coleg de breaslă sau cu vreun club, prea elegant pentru vremurile pe care le-a trăit și pentru jungla în care a lucrat. A fost un Mare Maestru al antrenorilor, un înțelept. 

Să te odihnești în pace, nea Imi. Îți vom simți lipsa, mai rar oameni ca tine!