Se produce un comportament colectiv care îmi amintește că nici la 100 de ani nu voi putea să bag mâna în foc că știu totul despre...noi până la urmă.

Uimirea, emoția anului 2025 și nu doar...

Așa s-a întâmplat și după Bosnia - România 3-1. Fanii gazdelor au repetat, în timpul meciului, un derapaj rasist mizerabil la adresa oricărui cetățean român. Au strigat: „Țiganii, țiganii!”. „Tricolorii” i-au atras atenția arbitrului de câteva ori, dar și-au văzut de fotbal, așa cum este și normal. Nu au făcut circul provincialilor din Kosovo sau al celor de la Istanbul Başakşehir, episoade la care voi reveni.

După meci, în general, elevii lui Mircea Lucescu au recunoscut că le-au fost inferiori bosniacilor din punct vedere fotbalistic. Unii dintre ei, în frunte cu selecționerul, au reclamat firesc, în opinia mea, derapajul rasist abominabil din partea suporterilor adversarilor. 

Cum a reacționat societatea românească? Ori prin clasicul nimic, ori printr-un discurs fundamental greșit, pe care o să vi-l rezum: „Să ne lase pe noi cu scuzele astea, noi vrem fotbal și Mondiale!!!”. Niciunul dintre „tricolori” nu a susținut că s-a simțit copleșit de emoții. Nimeni nu s-a dus într-o direcție atât de lamentabilă pentru a scuza eșecul. 

Resimt și eu durerea oricărui microbist de a nu mai participa la o Cupă Mondială din 1998. Există lucruri însă mult mai importante decât fotbalul. Printre ele se numără apărarea identității noastre naționale. Ce am făcut noi ca popor pentru a ne proteja imaginea? Ce știm cel mai bine: nimic sau am dat în cap victimelor de la fața locului! I-am făcut pe jucătorii noștri, modești în evoluție ce-i drept, plângăcioși și am rezolvat în capul nostru problema. 

Un milion de insulte la adresa românilor reprezintă doar o statistică

Comportamentul nostru la nivel colectiv mi-a amintit de un citat din Iosif Stalin: „Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică”. Cam așa funcționează și creierul nostru, în general. Dacă suntem jigniți o dată, ne enervăm; dacă suntem insultați de „n” ori, ne obișnuim; chiar preluăm tocmai noi cuvintele revoltătoare...ca să ne atacăm între noi! Dacă Stalin a fost un dușman al omenirii, noi tindem să fim propriii noștri inamici.

Suntem, per total, un popor foarte de treabă...prea de treabă! Le permitem tuturor siniștrilor să arunce cu lături în identitatea noastră națională. Ne plasăm astfel la cealaltă extremă față de provincialii din Kosovo, care au considerat rasist strigătul „Serbia, Serbia”, o aluzie în spiritul legii din România. Într-adevăr, politica nu are ce să caute pe un teren de fotbal. De aici până la a avea polemică națională și a spera la o victorie la masa verde...e cale lungă! 

Unde au dispărut progresiștii din România?

Revenind la oile noastre, cum altfel, știți că în România există și o parte progresistă a societății, care chiar sancționează derapajele rasiste? Și e foarte bine că există, dar modul de funcționare este unul care îmi stârnește cel puțin uimire. 

Când Sebastian Colțescu, cu cinci ani în urmă, s-a băgat printr-o inadecvare, la PSG - Istanbul Başakşehir, într-un scandal teribil, progresiștii din România au fost la post. Pentru „ăla negru” l-ar fi vrut pe arbitru cu „fluierul în cui” minimum minimorum! Unii dintre ei turbau efectiv și pledau pentru niște pedepse atât de aberante încât nici măcar nu merită redate. 

Mă întreb și eu legitim unde au fost progresiștii români cu privire la abominațiunea „Țiganii, țiganii” din Bosnia și Herțegovina? De ce nu și-au apărat propriile valori cu ardoare și în noiembrie, recent. În cazul lui Sebastian Colțescu te sufocai pe internet și în viața reală de furia lor. În afara faptului că bosniacii au făcut ceva infinit mai grav decât neatenția lui Colțescu, ce a fost diferit? 

Ura românului, indiferent de ideologia sa, față de român este absolut uluitoare, ca și nepăsarea! Emoția anului 2025 și nu doar...uimirea! Iar de aici putem să explicăm tot ce ni se întâmplă rău: de la situația fotbalului/sportului, până la politică. Măcar sărbătorile să fie fericite și să avem pentru prima oară parte de un an cu adevărat nou.