Vișiniu ca serile din Giulești, când luminile se aprind greu și tribunele respiră la unison. Când timpul pare să stea în loc și fiecare pas pe gazon cântărește cât o promisiune făcută puștiului din peluză.
Vișiniu ca vocea răgușită după 90 de minute în care ai trăit fiecare duel ca pe ultimul. Așa a fost Săpunaru la fiecare meci în Grant. Un strigăt înainte de fluierul final. Un căpitan care nu a știut să joace altfel decât cu sânge vișiniu.
Când te naști rapidist...
Când te naști rapidist... retragerea nu este o știre. E un nod în gât. Săpunaru nu a fost niciodată despre statistici sau pase perfecte. A fost despre genunchii juliți, banderola strânsă pe braț și privirea arțăgoasă care spune azi nu pierdem.
Când te naști rapidist... înțelegi că tricoul nu se poartă. Se duce. Se apără. Se iubește cu riscul de a te durea.
Când te naști rapidist... ești frustrat când pierzi. Dar rămâi în picioare și când simți că nu mai poți să alergi. Săpunaru era primul care strângea pumnii. Primul care lua în piept momentele grele.
Când te naști rapidist... stai pe teren și atunci când simți că gazonul se transformă într-o podea de cărbuni încinși.
Când se retrage un astfel de jucător, nu se închide doar un capitol. Se lasă o liniște incomensurabilă în vestiar. Iar ecoul pașilor lui rămâne agățat de pereți. Ca o lecție despre ce înseamnă să ai sânge vișiniu.
Așa e când te naști rapidist.
.webp)
