INTERVIU A scris istorie în memoria tatălui ei și pentru o cauză nobilă! Maria Dănilă, campioana din Antarctica: „Viața e un maraton!”

A scris istorie în memoria tatălui ei și pentru o cauză nobilă! Maria Dănilă, campioana din Antarctica: „Viața e un maraton!” Sporturi Maria Dănilă, campioana din Antarctica, se antrenează în Parcul „Plumbuita” din București / Sursa foto: Sport.ro.

Maria Dănilă (39 de ani), câștigătoarea ultramaratonului „Antarctic Ice Ultra 2026” (100 de km), a vorbit despre povestea sa de viață într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Sport.ro.

În spatele succesului femeii care a adus glorie României stă o poveste care ar putea reprezenta o sursă de inspirație pentru regizorii care visează să câștige Premiul Oscar. Maria a alergat 100 de kilometri în Antarctica în memoria tatălui ei, viceamiralul Dorin Dănilă, fostul comandant al Marinei Militare, decedat în 2026. Ea s-a luptat, de asemenea, pentru o cauză nobilă, cea a asociației „Ajungem mari”, care ajută copiii din medii defavorizate să aibă acces la educație. 

Maria Dănilă, campioana din Antarctica, în dialog cu Sport.ro

Maria Dănilă a triumfat în Antarctica, deși lucrează opt ore și jumătate în IT de luni până vineri și s-a apucat de alergat abia în decembrie 2025! Anterior, ea s-a lăsat de alpinism, după ce a fost în pericol să își piardă viața, însă nu înainte de a urca pe cele mai înalte vârfuri din lume: Everest (8.848 de metri), K2 (8.611), Kanchenjunga (8.586), Annapurna (8.091), Himlung Himal (7.126), Aconcagua (6.962), Kilimanjaro (5.895), Elbrus (5.642) și Mont Blanc (4.810). 

Prin ambiție și disciplină, Maria Dănilă a reușit să stabilească un record la feminin în Antarctica: 13 ore, 34 de minute și 8 secunde! Precedenta bornă istorică a fost atinsă de australianca Julianne Young în 2012, respectiv 15 ore, 31 de minute și 10 secunde. Sportiva română nu doar că a depășit fostul record la feminin cu aproape două ore, dar a câștigat „Antarctic Ice Ultra 2026” la general, întrecând în clasament inclusiv bărbați!

Prima femeie din România care a urcat pe Annapurna I (2023) și K2 (2025) are, în spatele succesului, o poveste de viață fascinantă. În următoarele rânduri, Sport.ro vă prezintă un interviu în care Maria Dănilă arată că eroii în viața reală sunt personaje excepționale și oameni obișnuiți în același timp. 

Maria Dănilă, campioana din Antarctica / Sursa foto: Antarctic Ice Ultra, Runbuk

  • Ice ultra runners 17

Maria Dănilă, câștigătoarea ultramaratonului din Antarctica: „Am simțit o bucurie imensă”

Ce emoții ai simțit atunci când ai câștigat ultramaratonul din Antarctica și ai stabilit un record?
Nu mi-a venit să cred! Mai ales că toată cursa nu am știut clasamentul. Nu era afișat nicăieri și nu am întrebat. Nu am avut speranța aceasta, când am auzit că sunt și băieți care concurează pentru același trofeu. Atunci când am ajuns la finish eram, evident, foarte obosită și îmi era foarte frig, dar când am auzit am simțit o bucurie imensă. Mai ales că am alergat și pentru tatăl meu, și pentru o cauză caritabilă. M-am bucurat că am putut să duc asta la bun sfârșit. E și primul meu ultramaraton de 100 de kilometri. 

Care au fost motivele pentru care te-ai reprofilat de la alpinism la ultramaraton?
După experiența de pe K2, unde am simțit că era să mor pe acolo din cauza unor pericole pe care nu le-am putut controla, cum erau căderile de pietre, nici nu am mai simțit aceeași satisfacție pe care am avut-o după Everest și Annapurna. Am simțit că nu mai merită pentru mine să continui pe direcția aceasta. 

Și din cauza riscurilor?
Nici nu mă mai făcea atât de fericită, iar riscurile sunt mult prea mari, mai ales acum cu schimbările climatice. Au murit și destui prieteni de-ai mei, chiar și în avalanșa de pe Broad Peak, unde a murit „Nimsdai” în vară și au fost știri legate de asta. Îi cunoșteam pe trei dintre cei 10 care au murit. Cumva toate aceste evenimente m-au afectat și mi-am dat seama că mi-aș dori niște provocări fizice grele, dar fără riscurile pe care le presupune alpinismul. 

Riscuri și foarte mult imprevizibil...
Da, și lipsa de control pe care o ai acolo, pentru că nu te poți antrena ca să prevezi avalanșele sau căderile de pietre. Nu ai cum să faci muntele mai sigur prin antrenamente. 

Antrenamentul campioanei

Cum se desfășoară o zi de antrenament pentru tine?
De când m-am apucat de partea aceasta de alergare, antrenorul meu m-a rugat să prioritizez partea aceasta. Întotdeauna încep ziua cu alergarea, iar celelalte activități fizice pe care le fac ulterior. În general, alerg dimineața în parc, aici, în Plumbuita. Am antrenamente diferite în funcție de zi, le regăsesc în Training Peaks. E un calendar cu antrenamentele. Am zile în care fac intervale pentru a-mi îmbunătăți viteza. Am zile în care fac niște alergări mai lungi de anduranță. 

Cât de lungi? 
Cred că cea mai lungă alergare pe care am făcut-o în parcul acesta a fost de 38 de kilometri. Fac alergări de anduranță în weekend în general, pentru că în timpul săptămânii trebuie să merg la serviciu și nu aș avea timp. Și seara, în anumite zile, merg și la sala de fitness, unde lucrez la aparate pe grupe de mușchi sau în alte zile lucrez niște circuite, la o sală care are work-out-uri de tipul ăsta. 

Cât de mult contează în performanța ta munca antrenorului și a staffului?
Mi s-a părut extrem de importantă colaborarea cu Robert Hajnal de la Trail Running Academy, pentru că eu eram destul de începătoare în zona aceasta de alergare. Începusem să alerg din decembrie. Am alergat după intuiție și de capul meu până pe la începutul lui august. 

A putut avea o influență atât de mare într-un timp atât de scurt?
Da! Cu el, în ultimele trei luni, chiar am simțit că îmbunătățesc și viteza, și anduranța prin antrenamentele sale și prin faptul că aveam niște antrenamente structurate. Știam dinainte ce voi face în fiecare săptămână și el ajuta în funcție de cum mă mișcam și de parametri pe care îi arăta ceasul meu. Deci îi datorez, cu siguranță, foarte multe lui și pe parte de nutriție sau sfaturi pentru cursă, cum să mă îmbrac. Pentru că pentru mine au contat foarte mult sfaturile lui, deoarece mai ales alergarea la asemenea temperaturi nu aveam unde să o testez înainte. El este un alergător foarte experimentat și unul dintre cei mai de succes alergători de trail running ai noștri. 

Ai pomenit mai devreme și despre nutriție. Cât de mult contează un plan alimentar în ceea ce faci?
Contează foarte mult aș zice. Eu înainte nu eram obișnuită cu partea aceasta de a consuma foarte mulți carbohidrați, însă chiar am simțit beneficiile când am luat anumite geluri pentru alergare. Mi-am pregătit niște snack-uri pentru cursă, pentru că la 13 ore și jumătate e greu să reziști doar cu geluri. Și aș zice că a contat foarte mult pentru a-mi da energia și a putea continua. Practic, am simțit că realimentez, când intram în cortul respectiv.

Maria Dănilă: „Îmi plac sporturile individuale”

Mai ai și alte sporturi care te pasionează în afară de atletism și alpinism?
Escalada. M-am cățărat destul de mult și pe stâncă. Am escaladat marii pereți din lume, unii și de 700-800 de metri. Îmi plac sporturile acestea outdoor și, în general, să fie sporturi individuale. Nu sunt deloc foarte bună pe partea de viteză și coordonare. Și atunci genul acesta de sporturi de echipă, care prespun pasarea mingii, nu se numără printre pasiunile mele. 

Ai simțit frică în momentul în care ai decis să te apuci de alpinism?
Cumva m-am gândit că fiecare om are un destin. Am eu o filosofie și cumva atunci când îți e dat să mori, vei muri indiferent ce ai face. Și m-am gândit că e păcat ca frica aceasta de moarte să mă rețină să trăiesc niște lucruri pe care mi le doresc și să trăiesc anumite bucurii și experiențe. Și am zis că e mai bine să trec peste ea. Acum, bineînțeles, încerc să minimizez întotdeauna riscurile. Și când făceam alpinism încercam să mă pregătesc cât mai bine, să mă documentez. Cu siguranță nu poți elimina de tot pericolul, însă poți să practici sporturi riscante într-un mod cât de cât responsabil. 

Campioana din Antarctica își putea pierde viața pe K2

Poți să ne povestești cel mai periculos moment în care era să îți pierzi viața?
Aș spune că la K2 a fost acel moment. Aș zice că atât în ziua vârfului a fost deosebit de periculos, pentru că era foarte cald pentru o zi de vârf. Era foarte târziu în sezon. În mod normal, K2-ul se face pe la final de iulie, noi eram deja pe 11 august și ne aflam sub niște seracuri, niște pereți de gheață unde în 2008 fusese o tragedie. Se prăbușiseră tot așa într-o zi călduroasă și mă gândeam că e posibil, atunci când coborâm, să se prăbușească seracurile respective și să se taie corzile. Am fi rămas blocați. Și un alt moment foarte dramatic, tot la K2, la coborârea din a doua zi de după vârf, trebuia să facem niște rapeluri prin niște ploi de pietre. Cădeau pietre încontinuu și, de altfel, una dintre colegele mele de expediție a murit pentru că i-a trecut o piatră prin cască. Și eu am fost lovită de o piatră, doar că în mână și am avut vânătăi. Nu a fost tragic.

De la birou, la gloria din Antarctica

Cum reușești să împaci viața de sportivă cu cea profesională?
E destul de greu. Mai ales că am un job de birou, care de luni până vineri durează opt ore și jumătate. Încerc dimineața și seara, în restul timpului pe care nu îl petrec la serviciu, să mă antrenez. La fel și în weekend încerc. În general, am prieteni care au aceleași pasiuni și ne este mai ușor. Ne mai întâlnim la sală sau la o alergare, la cățărat pe munte, la o drumeție. 

Tot trebuie să fie greu...
Într-adevăr, am un program foarte aglomerat. Nu pot să zic că îmi este ușor. Familia încearcă să mă înțeleagă și să se adapteze după mine, pentru că nu reușesc să o vizitez pe mama foarte des. De multe ori vine ea la mine la București. Așa că e destul de dificil. Asemenea pasiuni sunt extrem de costisitoare și, dacă nu aș avea jobul din IT, nu mi le-aș permite.

Maria Dănilă: „Cred în Dumnezeu și m-a ajutat foarte mult în momentele dificile” 

Spune-ne mai mult despre tine ca persoană. Cum te-ai autocaracteriza? Poți să vorbești despre calități, defecte, principii, valori, orice dorești tu.
Aș spune că sunt o persoană foarte ambițioasă și foarte visătoare. Sunt muncitoare și determinată atunci când îmi propun ceva și am o pasiune. Îmi place să mă implic 100% când îmi găsesc o astfel de pasiune. Practic, obiectivul respectiv pe care îl am devine un sens al vieții până reușesc să îl realizez. Ca defecte tind să fiu destul de încăpățânată uneori. E destul de dificil să mă convingi de altceva decât de ceea ce cred eu la momentul respectiv. Aș putea spune că uneori sunt destul de egoistă pentru a-mi urma astfel de scopuri. 

Ce principii și valori te ghidează în viață?
Ca principii și valori, eu cred în Dumnezeu și m-a ajutat foarte mult în momentele dificile. Cu siguranță îi mulțumesc că am trecut cu bine și peste acest ultramaraton și peste toate momentele riscante din alpinismul de altitudine. Țin destul de mult la asta, nu mi-e rușine să recunosc. Cam asta ar fi despre mine.

Au existat riscuri și la ultramaratonul din Antarctica?
Aș zice că organizatorii au încercat să facă totul destul de safe, pentru că era un circuit de 4,2 kilometri, împrejmuit cu stegulețe așa încât să nu te rătăcești. Ni s-a spus de la început să nu ieșim din acel circuit pentru că vom fi descalificați și, dincolo de asta, avem șansa să cădem în niște crevase. Practic, nu era ușor să ieși din acel traseu. Doar dacă ai fi vrut puteai să ieși. Din punctul acesta de vedere, era sigur. Exista un mic risc de degerături. Ei încercau să se uite la noi, să ne vadă la fiecare tură că suntem ok pentru a nu face degerături. Ni s-a spus să avem grijă la tot ceea ce simțim. 

Deci nu au fost riscuri majore?
N-aș zice că au existat riscuri majore. Bineînțeles că la orice ultramaraton, probabil s-a întâmplat și la maratoane, am citit despre tragediile recente. Poți să faci un infarct sau poți să ai probleme medicale, dar cazurile acestea cred că sunt totuși destul de rare. 

Pasiunile eroinei din Antarctica

În afară de sport, ce altceva îți place să faci în timpul liber? Ce hobbyuri ai?
Îmi place să ascult muzică rock, în special partea aceasta de metal. Îmi place să citesc, mai ales autobiografii și povești inspiraționale scrise de alți oameni. De altfel, așa am ajuns la ultramaraton. Mi-au plăcut foarte mult cărțile lui David Goggins. Mi-a plăcut și o carte autohtonă, scrisă de Marius Butuc, se cheamă „Solitar”. Este despre ultratriatloane și, în general, îmi plac astfel de povești. Le citesc cu interes și mă inspiră. Mă mai uit la documentare, în special tot despre alpinism sau alergare. Îmi place să fac drumeții pe munte, chiar și pentru recreație, nu doar pentru antrenament și cu prietenii. Și călătoriile, bineînțeles, în locuri cât mai inedite și îndepărtate. 

Maria Dănilă: „Destul de des pentru mine viața e un maraton”

Când ai simțit cel mai tare că viața e un maraton?
Cred că fix înainte de acest ultramaraton. A fost o perioadă foarte dificilă în care aveam multe antrenamente de alergare. Aveam și o perioadă foarte aglomerată la serviciu. Trebuia să mă ocup și de logistica pentru a pleca în expediție și cumva îmi era greu să le fac pe toate relativ bine. Până la urmă, m-am descurcat, chiar dacă a fost destul de obositor. Destul de des pentru mine viața e un maraton, pentru că am un program încărcat și trebuie să împac foarte multe laturi ale vieții. 

Ce obiective ai pentru restul anului și pentru 2027?
Pentru restul anului nu cred că voi mai participa la vreo competiție. Pentru 2027 urmează să stabilesc și cu antrenorul meu. Îmi doresc să încerc și alte ultramaratoane în medii extreme. Cum ar fi să alerg la altitudine de peste 4.000 de metri. Sunt niște maratoane peste altitudinea asta și aș vrea să văd cum aș putea să îmi fac cele două pasiuni: cea cu munții, cea cu alergarea. Vreau să încerc și o alergare în deșert. Vreau să încerc și stage races, unde ai 250 de kilometri pe care trebuie să îi alergi în cinci zile, însă trebuie să îți iei în spate, în rucsac, mâncarea, pentru că, tot așa, se orientează spre zona aceasta de aventură și mi-ar da șansa să ajung în locuri interesante din lume. Mă gândeam la Mongolia pentru un astfel de stage race, însă nu sunt 100% hotărâtă pentru 2027. 

Spuneai că nu ai dorit ca frica să te oprească să faci ceea ce îți place. Cum ai simțit că alpinismul este pasiunea ta, ce te-a atras?
Încă din copilărie mi-a plăcut partea asta de aventură și călătorii. Chiar în Antarctica îmi doream să ajung. Văzusem un documentar cu pinguini și i-am zis mamei că o să merg în vacanță când mă fac mare. Mereu am fost atrasă de adrenalină, mi s-a părut că muntele îmi dă o senzație de libertate și îmi oferă energie pozitivă. Îmi place foarte mult senzația asta de aventură și de libertate. Și sportul, și atunci când îl practici și după, îți dă o stare de bine. Pentru mine e de multe ori un mod de a mă relaxa după serviciu sau chiar și atunci când sunt supărată, după ce merg la sală, îmi trece supărarea mai ușor.

Ai o întrebare la care ai dori să răspunzi și nu ți-am adresat-o?
Nu știu dacă am menționat despre cei de la „Ajungem mari”, cu copiii. În Antarctica, pe lângă faptul că am alergat în memoria tatălui meu, căruia îi plăcea și lui să alerge și am avut drapelul care a învelit sicriul lui la înmormântare, am vrut să susțin și cauza copiilor și tinerilor instituționalizați de la asociația „Ajungem Mari”. Educația este ceva foarte important pentru copii și tineri. Eu am avut norocul să cresc într-o familie care a prioritizat asta, însă nu toți copiii au norocul acesta și mi-aș dori să pot să îi susțin și pe cei mai puțin fericiți să aibă parte de un mentor, să aibă parte de o educație și să poată astfel să își realizeze visurile, să devină adulți împliniți. 

Publicitate
Modifică setările cookies
Don’t miss out on our news and updates! Enable push notifications
Get notifications about important news!