Fost jucător în Divizia A și antrenor cu experiență în Liga 1, tehnicianul a revenit recent în prim-plan, după ce a semnat cu CSM Adjud, formație din Liga 3.
Născut la 13 februarie 1968, Popovici a avut o carieră solidă ca fotbalist, deși a evoluat toată viața pentru formații din Bacău, inclusiv la nivelul primei ligi, cu o mică excepție, aceasta fiind un împrumut la Acord Focșani în sezonul 1993/94, când un schimb masiv de jucători s-a produs între Selena Bacău și formația vrânceană.
După retragere, a făcut pasul spre antrenorat, unde avea să își construiască un parcurs constant, în special în zona Moldovei.
A cunoscut cele mai importante momente pe banca celor de la FCM Bacău, echipă pe care a pregătit-o atât în Liga 1, cât și în eșaloanele inferioare. De-a lungul anilor, a mai antrenat formații precum SC Bacău, Aerostar Bacău, Metaloglobus București, Știința Miroslava, Dante Botoșani, CSM Bacău sau FC Botoșani, unde reușea și cea mai mare performanță din CV.
Cristi Popovici a fost cel care a promovat-o pe Botoșani în prima ligă
Cristi Popovici este tehnicianul care a reușit promovarea în premieră în Liga 1, în sezonul 2012/2013.
Moldovenii terminau atunci campionatul Seriei I pe primul loc cu 53 de puncte, la o distanță de 7 puncte de a doua clasată, Săgeata Năvodari, și la 11 puncte de Delta Tuclea.
De atunci, FC Botoșani a rămas constant în primul eșalon, ajungând la peste un deceniu de prezență neîntreruptă în elită.
Interviu cu Cristi Popovici
L-am întâlnit pe tehnician la partida dintre CSM Adjud și Bucovina Rădăuți, din Liga 3, la scurt timp după ce a semnat cu formația vrânceană. Era al doilea meci al său pe banca tehnică și prima victorie, după un egal, scor 0-0, cu Odorheiu Secuiesc.
Calm și meticulos, cu un fizic impunător și părul alb ca dovadă a anilor, am acoperit cele mai interesante și relevante subiecte, atât din perioada de jucător, cât și din cea de antrenor.
Ați crescut de la 8 ani la FCM Bacău și ați debutat în Divizia A la 18 ani, în 1986. Cum a fost prima oară când ai ieșit pe teren la seniori?
La seniori, cum… emoții, clar, fiindcă eram la liceul de fotbal, mergeam, eram copii de mingi. Toată lumea spera să ajungă în prima ligă. Am avut șansa asta, s-au aliniat astrele să debutez la 18 ani în prima ligă. Din păcate, perioada a fost fix după ce am terminat liceul, am debutat și după am plecat în armată (n.r. – râde). Am fost în armată, am stat un an și șase luni și după am luat-o din nou de la 0, la Aerostar, în Liga a 2-a. A fost, la un moment dat, un schimb de jucători la Bacău: m-a dat pe mine la Aerostar și l-a luat pe Petre Grigoraș, care era golgheter în Liga a 2-a, l-a luat la Sport Club Bacău. După aia am început să confirm în Liga a 2-a și, încet-încet, am ajuns la 24 de ani să joc în Liga 1, până când m-am lăsat la vârsta de 32 de ani.
Ați început ca atacant și golgheter în ligile inferioare, apoi ați trecut pe libero. Ce v-a făcut să schimbați postul și cum v-ați adaptat?
În liceul de fotbal eram atacant. Am fost selecționat și pe la loturile naționale, chiar marcam suficient.
Se juca și pe vremea aia cu „under” pe teren. La liceul de fotbal ne dădeau să jucăm la echipele din Bacău și am jucat toată clasa a 12-a la Partizanul Bacău, în Liga a 3-a. Am reușit să ies golgheterul seriei. Poate puțină mirare, că eram jucător „under” printre seniori.
Dar după aia, când am făcut trecerea ca libero… la Bacău m-au luat din nou ca poziție de atacant, ca vârf de atac. A fost o conjunctură: la vremea aia se juca cu echipa de tineret, jucam la tineret, am jucat la FC Brașov și jucătorul care juca pe poziția de libero era accidentat. Nu avea cine juca. M-a întrebat antrenorul dacă n-aș putea eu să joc, eu fiind atacant le știu mișcările și poate mă descurc. Am jucat chiar foarte bine.
Era antrenor atunci domnul Vătafu, m-a văzut cum am jucat la tineret și după m-a folosit la echipa mare pe poziție de libero, până mi-a dat încredere și am intrat în prima echipă ca libero, și după aceea am jucat 5 ani legați libero.
Așa, ca dezamăgire, a fost la un meci când eram antrenor la Bacău. A venit Steaua la Bacău, conduceam cu 2-1 până în minutul 98, au avut o fază fixă, ne-a dat gol Oprița și a făcut 2-2, dar surpriza mea a fost că, în momentul în care a egalat Steaua, se juca în nocturnă, erau 20.000 de suporteri. La Bacău, când venea Steaua, era plin. Tot stadionul s-a ridicat și a strigat „gol!” (n.r. – râde). Asta a fost pentru mine o dezamăgire, că nu am reușit să bat Steaua ca antrenor.
„Puiu Tismăneanu putea face față la orice echipă din țară”
Apropo de Bacău, ați petrecut aproape toată cariera la Bacău, chiar dacă erați monitorizat de cluburi mari. Ai regretat vreodată că n-ai plecat la altă echipă?
Păi nu am cum să am regrete, că niciodată nu s-a ajuns în poziția în care să fiu întrebat dacă vreau să plec sau nu. Dacă a venit câte o ofertă la club, ori nu s-au înțeles cluburile, deci rămâneam. Eu nu am avut ocazia să negociez cu un club să pot pleca. Totul depindea întâi de club, dacă era mulțumit de ofertă, și abia după să fie discuțiile cu mine. Nu am avut discuții niciodată.
Atât… a fost o dată, vorbeam de Răchită. Fix în anul când a plecat Răchită la Steaua, atunci a fost vorba între mine și Răchită, pe cine să ia la Steaua. Răchită juca la Petrolul și avea evoluții foarte bune. L-au ales pe el, s-a dus el, eu am rămas la Bacău. Atunci a fost o șansă care, eu știu, dacă se materializa… cine știe?
Revenind la Bacău, ați jucat alături de nume grele la Bacău: Puiu Tismăneanu, Burleanu etc. Care coechipier te-a impresionat cel mai mult și de ce?
Puiu Tismăneanu era un mijlocaș, putea face față la orice echipă din țară, inclusiv la cele de top. Avea o clarviziune extraordinară a jocului. Era un foarte bun pasator. Organiza jucătorii din jurul lui, era, la momentul ăla, cam cel mai bun jucător de la Bacău, alături de Gică Burleanu, tatăl președintelui de la federație.
Gică, în schimb, era un jucător mai de sacrificiu, un luptător. Tot mijlocași centrali erau amândoi. Burleanu era închizător, iar Tismăneanu aproape de un număr „10”. Un jucător cu o tehnică extraordinară și care mulți ani a ținut Bacăul în Liga 1. Depindea foarte mult de evoluțiile lui.
„A scos Seche pistolul și a tras în aer”
V-ați agățat ghetele în cui la începutul anilor 2000. Ce v-a determinat să spuneți stop?
Nu prea am spus eu stop. Am fost de acord să fie stop, fiindcă a fost o conjunctură la momentul ăla. Era Trofin (n.r. – Sorin Trofin) în lotul nostru la Bacău și Radu Ciobanu, care jucau pe aceeași poziție ca mine, dar erau mult mai tineri. Eu aveam 32 de ani, ei aveau 23-24. Trofin chiar a fost convocat la o acțiune la echipa națională de Boloni și atunci domnul Chivorchian (n.r. – Gheorghe Chivorchian) și domnul Sechelariu (n.r. – Dumitru Sechelariu), care erau patronii echipei, m-au chemat la ei. Eu mai aveam contract un an de zile.
Ei au zis: „Cristi, nu e problemă să te mai ținem un an de zile. Ești băcăuan, ți-ai făcut datoria, dar atât îți spunem: nu vei mai juca. Dacă îți convine, bine, dacă nu, venim cu alternativa să urci în funcția de director sportiv”. Am făcut o analiză. Sigur, nu e ușor să te lași de fotbal așa brusc, aveam 32 de ani, simțeam că mai puteam juca, dar m-am hotărât să fac pasul ăsta, să renunț până la urmă. Am devenit director sportiv, iar după doi ani m-am apucat de antrenorat.
Până la antrenorat, ați pomenit de Sechelariu. Povestiți-mi o amintire amuzantă cu el.
La Flacăra Moreni, în Liga a 2-a, am fost acolo după meci. Eu știu, arbitrii au ținut puțin cu Bacăul, a fost puțină agitație după meci cu spectatorii și îl cam „îngrămădeau” pe „Seche”, îl înjurau, și el rapid a scos pistolul și a tras un glonț în aer. Nu știu cât de comică e discuția asta.
În schimb, avea momente în care, după meci, când sufeream câte o înfrângere, ne chema în ședințe, ne urca în sala de mese de la stadion, ne certa vreo două ore, și după aceea ne chema și ne făcea fripturi, se transforma totul în petrecere. Avea harul ăsta. Cel mai important e că tot ce scotea pe gură, ce spunea, întotdeauna se ținea de cuvânt. Niciun jucător nu poate reproșa ceva. În schimb, era foarte drastic și de multe ori dădea jucători afară foarte ușor.
Hai să vorbim despre antrenorat. Ați început „pe nepregătite”, cu un interimat la FCM Bacău în 2003 și ai salvat echipa de la retrogradare cu victoria de la Brașov. Cum a fost acel moment și cum ai simțit trecerea de pe teren pe bancă?
Trecerea de la birouri, că deja de doi ani eram director sportiv… a fost un moment în care, la ultima etapă, era antrenor Ilie Dumitrescu, nu a mai venit, pierdusem etapa la Oțelul Galați, situația noastră era de retrogradare. Dacă nu băteam la Brașov și mai depindeam de un rezultat, să bată Steaua la Galați, Bacăul retrograda.
Atunci, domnul Sechelariu, când a venit luni la teren, a văzut că Ilie (n.r. – Dumitrescu) nu s-a mai prezentat și și-a amintit că eu am vrut să fac cariera asta de antrenorat, fiindcă am avut o perioadă în care am antrenat 5 etape la Aerostar Bacău, și mi-a propus să preiau echipa. M-a întrebat dacă am curaj pentru ultima etapă. Am zis că n-am nimic de pierdut. Jucătorii din vestiar, mulți dintre ei, au fost foștii mei colegi.
Pentru ultima etapă, pe cine să aduci? Noroc că am câștigat 1-0. Au ratat penalty la 0-0, a marcat pentru noi Ciocoiu. Am avut noroc să câștige și Steaua cu 1-0. De ce zic noroc? Steaua era campioană la momentul ultimei etape. Titularii erau deja în concediu, jucau doar echipa a doua și câțiva juniori. Și au reușit să bată la Galați și noi, Bacăul, ne-am salvat.
De acolo a început. Sechelariu a promis că, dacă scăpăm de retrogradare, sezonul următor antrenez eu Bacăul. Am avut norocul, am antrenat de atunci 3 ani de zile Bacăul în prima ligă.
Ce echipă avea Steaua atunci...
Era echipă de top atunci, da!
„Am simțit atunci că s-a rupt ceva în mine când am plecat de la Botoșani”
Hai să vorbim despre promovarea cu Botoșani în Liga 1.
Acum, cu promovările, știi cum e, depinde și de club dacă își permite treaba asta. Zic eu că, pe unde am fost, oamenii au rămas mulțumiți, fiindcă încerc să îmi fac treaba la maxim. Și dacă sunt la Liga 3, încerc să fac tot ce depinde de mine să aduc rezultate cât mai bune. Asta mi-e meseria și încerc să o respect.
Acum la Botoșani e un alt băcăuan, Marius Croitoru...
Pe care l-am avut jucător mult timp!
Care a fost relația dumneavoastră cu Valeriu Iftime?
Atunci era dânsul cu Cornel Șfaițer. Eu, în 2007, am avut primul contact cu ei. Am fost în vreo 3 perioade la Botoșani. În prima fază ne-am înțeles foarte bine. În schimb, în Liga 1, când am promovat, dânsul a început să zică că n-avem bani, că nu putem aduce jucători. Am zis că nu e nicio problemă, măcar un singur transfer să fac și l-am preferat pe Sebi Ghinga atunci. Am zis că o să am rezultate bunișoare.
Dânsul, la începutul campionatului, mi-a spus că ar fi foarte mulțumit să ne salvăm de la retrogradare. Am început campionatul și, după 8 etape, eram în primele două poziții. Mirare pentru toată lumea, toți vorbeau foarte frumos despre Botoșani. Am fost o surpriză foarte mare.
Au urmat niște rezultate negative, printre care o înfrângere la Astra, am luat un 5-0, și la Pandurii Tg. Jiu 6-2. Apoi domnul Iftime a făcut o declarație într-o conferință de presă despre mine. A spus că are cel mai slab antrenor, că e de Liga a 3-a, dânsul uitând că am plecat la drum încercând să ne salvăm de la retrogradare.
Atunci am spus și eu câteva cuvinte care nu își aveau rostul probabil la momentul ăla și atunci a intervenit ruptura. Pentru că patronul era normal să nu accepte ce am declarat eu după aceea despre dânsul. Am simțit atunci că s-a rupt ceva în mine, că eram foarte apreciat și, deodată, să declare în presă că are antrenor de Liga 3.
Sebi Ghinga, ce să zic, e din Bacău, mi-a plăcut foarte mult ca jucător și atunci chiar l-am adus, singurul transfer el a fost. Aveam un lot bunișor, cu Hadnagy, Cârjan, Croitoru, Vașvari. Am demonstrat atunci că, fără transferuri, putem să facem o figură frumoasă. Mai ales că era vorba doar despre salvarea de la retrogradare.
Ați antrenat de mai multe ori echipe din Bacău. Cum vedeți fotbalul băcăuan?
Clar este o involuție. Am avut prima nocturnă din Moldova și acum nu avem stadion. Avem ruina aia în centrul orașului.
Te doare când vezi starea actuală a stadionului?
Da… am mai declarat, de multe ori am plâns când am fost acolo. Îți vine să plângi. Când vezi copacii crescuți, când știi că acolo ai jucat cu suporterii în tribună… e păcat.
Eu cred că, acum, cu promovarea lui FC Bacău, dacă era stadionul funcțional în centrul orașului, alta era atracția. În rest, e un fotbal destul de jos.
Aerostar e o echipă de întreprindere și bravo lor, în permanență au crescut acolo jucători tineri pentru celelalte echipe. Altceva, în Bacău, nu mai este. Din păcate.
Ați spus că urmăriți și Superliga. Vă așteptați la play-off-ul ăsta?
Nu mă așteptam ca FCSB să ajungă în play-out, ca toată lumea. Botoșani a fost o surpriză negativă, pentru că totuși a fost pe primul loc. Știu ce înseamnă să nu câștigi 5-6-7 etape la rând, pentru că am pățit și eu.
La un moment dat nu îți mai iese nimic, pierzi meciuri ciudate, ratezi mult, iar adversarii marchează din prima ocazie. E păcat că au ratat play-off-ul, pentru că puteau face o figură frumoasă.
Din ce se vede în play-off, cred că bătălia se va da între U Cluj și Craiova. Contează foarte mult, chiar dacă nu decisiv, și meciul din etapa asta, care se joacă la Cluj. Rapidul, speram, credeam că poate avea forțe puțin mai mari.
Din păcate, au arătat că nu prea au. Sunt la cinci puncte de cele două, dar asta nu înseamnă că e pierdută definitiv lupta. Totuși, le văd mai puternice pe Craiova și apoi pe U Cluj.
În încheiere, mai am două întrebări „la sentiment”. Dacă un copil vine și vă întreabă ce să facă ca să ajungă ca dumneavoastră, ce i-ați răspunde?
În primul rând, trebuie să fie încurajat și de către părinți. Adică, atunci când ești sprijinit de acasă, poți fi mult mai motivat de fiecare dată. După aia, tu trebuie să ai voință foarte mare. Ca să poți ajunge fotbalist, măcar la nivelul Ligii 1, trebuie să muncești foarte mult. Trebuie să fii înzestrat cu anumite calități pe care să le cultivi, dar în primul rând e vorba despre disciplină.
Ai, practic, o viață până la 20 și ceva de ani nu ca toți copiii. Sunt anumite sacrificii pe care trebuie să ți le asumi de la început.
Trebuie să ai plăcerea să pui piciorul pe minge și atunci clar că poți să ai speranța să ajungi fotbalist. Acum, din păcate, nu se mai joacă fotbal în fața blocului. Noi jucam de dimineața până seara, mergeam la școală, ne întorceam, puneam ghiozdanele și jucam fotbal.
Ne strigau părinții să intrăm în casă, întârziam zi de zi. Pe lângă ce făceam la antrenament, veneam la bloc și fotbal, fotbal, fotbal. Acum, din păcate, copiii de 8-10 ani fac două antrenamente pe săptămână, de câte 70 de minute. De asta e greu să progresezi în ritmul ăsta.
De asta academiile sunt foarte bune, pentru că îi condiționează la 4 antrenamente. E vorba despre școală plus antrenament. Școala nu trebuie neglijată sub nicio formă.
Așa cum spunea și regretatul Mircea Lucescu, la fotbal în primul rând e nevoie de minte și după aia de picioare. Degeaba ai anumite calități dacă nu poți să judeci rapid, să gândești repede, să te descurci.
Ultima întrebare: aveți vreun regret?
Nu am regrete. Doar așa, ce să spun… că nu am ajuns undeva mai sus, că nu am ajuns la echipa națională, dar nu sunt regrete acute. Eu cred că am avut o carieră destul de OK pentru un tânăr din orașul Bacău.
Am ajuns totuși să joc la toate nivelurile în Bacău, să antrenez la toate nivelurile, la fel, în Bacău. Consider că am avut o carieră cât de cât bună. Îmi rămâne numele, să pun numele în istorie în orașul Bacău, în Botoșani, că am reușit să promovez echipa în Liga 1 și eu sper să reușesc rezultate importante în continuare, pentru că mă ofer total atâta timp cât o să mai fiu solicitat și în formă.
Mulțumesc, mister! A fost o plăcere.
Cu drag!
.webp)
