Ștefan Gavril (35 de ani) a avut posibilitatea să alerge, duminică, Maratonul Internaţional de la Phenian. 

Cu acest prilej, brașoveanul a stat cinci zile în Coreea de Nord. Apoi, cursa a terminat-o pe locul 11, parcurgând distanța de 42,195 de kilometri după 2 ore, 19 minute și 50 de secunde. Ediția din acest an a Maratonului de la Phenian a fost prima după 6 ani de întrerupere. Asta deoarece, Coreea de Nord şi-a închis graniţele, în 2020, la începutul pandemiei de COVID-19. Ulterior, a ridicat, treptat, restricţiile, începând din 2023 şi a permis grupurilor de turişti ruşi să intre în ţară. Chiar și așa, inclusiv acum capitala Phenian rămâne închisă turismului obişnuit.

Revenind la românul Ștefan Gavril, acesta a acordat un interviu pentru jurnalistul Adrian Țone, de la Agerpres, despre experiența fascinantă pe care a trăit-o în Coreea de Nord.

Cum ai ajuns să alergi în Coreea de Nord, o ţară recunoscută pentru un regim închis?

Ştefan Gavril: Coreea de Nord organizează acest maraton ca un concurs internaţional, recunoscut de Federaţia Internaţională de Atletism, şi la fiecare ediţie are nevoie de, nu ştiu, şase - şapte naţiuni diferite, de pe continente diferite. Şi prin anumiţi manageri invită sportivii să participe la concursurile lor.

Şi cum ai fost ales tu?

Păi în cazul de faţă au tratat un managerul meu, care m-a adus pe mine din România şi pe băiatul care a reprezentat Marocul la concursul acesta. Străini în total am fost destui, cam 180 şi ceva. Dar la nivel 'elite' am fost 20 de atleţi, plus elitele lor din Corea de Nord.

Spune-mi cum a fost cursa, locul 11 e bun pentru tine?

Ca poziţie, nu, pentru că mi-ar fi plăcut mai mult. Dar mi-a plăcut mai mult pentru timpul alergat, 2.19.50. Am alergat cu şapte minute mai rapid, ca o coincidenţă, decât am alergat un maraton acum doi ani la Seul, în Coreea cealaltă.

Adică ai făcut ambele maratoane, din Coreea de Sud şi din Coreea de Nord?

Exact, am alergat doar două maratoane şi amândouă în cele două Corei. Atât. Timpul e bun, m-am pregătit pentru timpul ăsta, să alerg sub 2.20. De fapt mă pregătisem aşa şi acum doi ani, dar nu-mi reuşise. Anul ăsta a mers mai bine.

Deci maratonul nu este specialitatea ta neapărat...

Exact, maratonul nu e specialitatea mea, dar mi-ar plăcea să devină specialitatea mea. Ăsta e al doilea meu maraton. De obicei alerg doar 10 km, semimaraton, sau chiar mai scurt, 5.000 m pe pistă, 5 km pe şosea. Chiar mi-au spus mai în glumă, mai în serios, că dacă am venit acum la ei, trebuie să alerg neapărat mai tare decât am alergat la Seul.

Atleţii lor erau bine pregătiţi, cum ţi s-au părut?

Da, erau bine pregătiţi, dar nu cum sunt la noi în ţară, la diferite niveluri. La ei era un grup şi toţi cam pe aceeaşi fază. Mergeau 8-9 persoane în grup şi alergau pe aceleaşi ritm. Se vede că erau pregătiţi la fel, în aceleaşi condiţii.

Audi și Mercedes pe străzi, Adidas în magazine

Spune-mi cum a fost cu viza, ai primit-o uşor?

Deci, după ce federaţia nord-coreeană a tratat cu managerul meu, mi-au dat o invitaţie, o scrisoare. Şi acea invitaţie am trimis-o la ambasada Coreei de Nord din România, la Bucureşti. Iar apoi m-au sunat înapoi şi mi-au spus că, da, nu este problemă şi se face. Am ajuns într-o vineri la Bucureşti, când a fost campionatul naţional de 10 km, şi le-am dat paşaportul, mi-au dat paşaportul înapoi cu vizele toate. Adică dacă ai invitaţia şi garanţia de la ei, e chiar uşor de tot să obţii viza, practic într-un weekend.

Cum ai plecat la drum în experienţa asta, ţi-a fost o oarecare teamă? Sunt atâtea poveşti despre Coreea de Nord...

Am plecat cu gândul să cunosc sau să văd ceva nou. Pentru că eram învăţat cu video-urile de pe Instagram, de pe TikTok, şi arăta o lume aşa mai... nu ştiu... foarte închisă, foarte... că ne-ar urî pe toţi, toţi oamenii, nu ştiu cum să-ţi zic. Dar când am ajuns acolo, mi s-a părut mai bine faţă de ce părea din video. Adică au tot felul de maşini, şi Audi, şi Mercedes, şi de toate. Doar că, din ce am înţeles de la ei, ei nu au maşină privată, cum ar veni proprietate privată. Toate maşinile sunt ale firmelor şi tot aşa. Cât muncesc, au maşină, după aia nu mai au dreptul la maşină. Iar la haine, aşa, nu ştiu, mi s-au părut îmbrăcaţi normal. Bineînţeles, în afară de oamenii din armată, pe care îi vezi pe stradă, că sunt îmbrăcaţi în uniformă, şi poliţia la fel. Dar în rest, cetăţenii simplu mi se păreau îmbrăcaţi normal.

Dar găseşti magazine cu produse occidentale, nu ştiu, echipament sportiv, spre exemplu?

Da, au nişte mărci proprii, plus Adidas. Atâta am văzut aici, Adidas. Dacă aţi văzut poze de la competiţie, cu nişte treninguri albastre sau roşii, toate erau de la Adidas. Dar, nu ştiu, în ce mod, în ce fel... Chiar am rămas şi uimit, mă aşteptam la ceva chinezesc, un brand chinezesc, un brand asiatic, ceva.

„Ne-au urmărit 300 de metri, apoi ne-au lăsat în pace“

Din punct de vedere al restricţiilor, cum te-ai simţit? Te-ai simţit îngrădit?

În prima zi, de fapt, chiar când ne-am urcat în avion să mergem spre ei, erau un fel de reguli, ceva de genul, dar mai mult se uitau la noi să vadă ce voiam să facem. Erau câteva persoane care stăteau doar cu telecamera în mână, parcă aşteptau un eveniment, ceva, şi nu să trăiască viaţa din Coreea. Doar aşteptau să vadă ceva ciudat şi să filmeze. Aceste persoane au avut parte de restricţie un pic mai mare. Adică au stat mai mult cu ochii pe ei. Era cineva mereu lângă ei. Pe când, dacă îţi vedeai de treaba ta, te lăsau în pace. Pe mine şi pe colegul cu acelaşi manager, mergeam şi la alergare, ne lăsau să plecăm singuri. În prima zi au venit după noi, cam 300 de metri, să vadă unde mergem, dar după aia ne-au lăsat.

Adică după aia nu v-au mai prins...

Da, după aia nu ne-au mai prins (râde). Dar ne-au lăsat şi cu telefonul. Într-adevăr, când ne-am întors înapoi, colegului din Maroc i-au cerut telefonul să vadă ce poze are în el. Credeau că ar fi făcut cine ştie ce, dar nu făcuse nimic.

Deci aveaţi, practic, nişte agenţi de securitate care mergeau după voi, eraţi oarecum sub observaţie...

Da, să nu faci ceva rău, care încă nu am înţeles ce ar putea fi aşa rău. Bineînţeles, când ne spuneau că nu avem voie să filmăm unitatea militară, da, îi înţelegeam. Dar uneori, nu ştiu, la blocuri sau la chestii din astea, sau unele lucruri erau fără rost, când nu aveai voie să le pozezi. De exemplu, la statuia liderilor, aveai voie să le filmezi, să faci ce vrei. Dar era, într-o clădire, un tablou cu el şi n-aveai voie să îi faci poză.

„Sunt cât de cât sus, nu mă așteptam la așa ceva“

Mâncare cum ţi s-a părut?

Mâncarea mi s-a părut destul de apropiată de noi, să zicem aşa. Deci se mănâncă de bază, nu ştiu, cartofi, piure, ouă, raţă, găină, simplu. Dar ne dădeau cam 4-5 feluri de mâncare, la fiecare masă. Şi de acolo trebuia să ne alegem, dar puteam să le mâncăm şi pe toate dacă puteam.

Tu fiind atlet de elită, bănuiesc că toate cheltuielile au fost suportate de organizatori...

Da, exact. Coreea de Nord a suportat toate cheltuielile, plus o noapte în Beijing. Ei au doar trei zboruri pe săptămână şi ajungeam cu o zi înainte, trebuia să mai dorm o noapte în Beijing. Şi cu hotelul au suportat toate cheltuielile. Hotel care chiar m-a surprins, hotel de 30 de etaje, cu vedere spre oraş, cu steagul lor sus, mi s-a părut chiar mult prea mult. Noi ne aşteptam la o ţară comunistă să fie foarte înapoiată, dar nu e chiar aşa. Sunt cât de cât sus, adică nu mă aşteptam la aşa ceva. Aveau o sală de sport foarte bine dotată. În complexul unde stăteam noi, sportivii, erau tot felul de săli de sport, de baschet, de atletism, de ping-pong, orice. Un cartier, practic.

Te-ai mai duce? Ai mai repeta experienţa asta?

A fost o experienţă inedită. Adică mi s-a părut chiar o ţară de vizitat, mai aşa, mai diferită. De obicei, călătoresc mult pentru cursele scurte, dar multe oraşe sunt aproape la fel. Pe când acolo e un pic mai diferit. Sincer, aş mai merge şi ediţia viitoare, la anul, doar să-mi spună un pic mai din timp, că m-aş pregăti mai bine, să alerg mai tare. Că acum, doar în decembrie s-au luat propunerile şi în ianuarie ne-a spus dacă suntem acceptaţi sau nu.