Lucescu n-a fost un simplu antrenor, ci un părinte al fotbalului și al fotbaliștilor. Lucescu nu numai că antrena, ci și educa, forma oameni, îi trimitea la școală pe jucătorii săi, îi controla dacă au fost la ore, îi culturaliza la teatre și la spectacole, le deschidea orizonturi, îi iniția în artă ducându-i la muzee în țară și în străinătate, le arăta și altceva decât stadionul când ajungeau într-un oraș mare.
N-a mai existat altul ca Lucescu în fotbalul românesc. La începuturile carierei de antrenor, studia din cărțile despre fotbal ale vremii, făcea individualizare cu jucătorii, un concept de care nu prea auziseră antrenorii români de atunci, era un om ambițios, își seta obiective, voia tot timpul să se autodepășească și, de asemenea, voia ca jucătorii lui să evolueze permanent, să se bată cu marii fotbaliști ai lumii. Și de aceea juca amicale cu naționala împotriva marilor națiuni ale fotbalului, voia tot timpul să se compare cu cei puternici, să ajungă cu echipa lui la nivelul celor de afară, deși nu avea mijloacele, tehnologia și investițiile în cercetare și în dezvoltarea fizică de care beneficiau ei.
Marea calificare
Și prin toate acestea a dus naționala României la un nivel la care poate că noi, suporterii de atunci, nici nu visam. A bătut Italia, campioană mondială, la București, a remizat eroic cu această națională la ea acasă, a învins Suedia și pe terenul ei, și pe terenul nostru, și a reușit egalul de la Bratislava, contra Cehoslovaciei, în meciul decisiv care ne-a dus la Euro 1984 între primele opt echipe ale Continentului!
Marele ghinion
A fost apoi la un meci distanță de Campionatul Mondial din 1986. Un ghinion teribil a făcut ca România să nu învingă Irlanda de Nord pe „23 August”, în octombrie 1985. Mi-aduc aminte de acel meci, aveam echipă, îl aveam pe Lucescu, i-am strivit ca joc pe nord-irlandezi, i-am dominat 90 de minute, am avut o posesie zdrobitoare, am ratat nenumărate ocazii, am tras de 27 de ori la poarta lor, am avut 21 de cornere, ei au scos mingea de două ori de pe linia porții!
A fost marele ghinion al lui Lucescu, un ghinion care l-a marcat toată cariera și pe care a vrut să-l spargă după 40 de ani, contra Bosniei, dar n-a fost să fie. Lucescu și-a dat viața pentru o calificare la Mondiale. Avea probleme mai vechi cu inima, se operase cu câțiva ani în urmă, însă nimic n-a contat. Nici soția, Neli, nici fiul, Răzvan, nici nepoții nu l-au putut convinge să lase fotbalul, să lase naționala și să stea liniștit acasă.
Marile victorii
Dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi fost Lucescu, n-ar mai fi fost omul care și-a dedicat fiecare zi fotbalului, n-ar mai fi fost omul care l-a bătut pe marele Bearzot, n-ar mai fi fost antrenorul care a învins-o pe Real Madrid în Supercupa Europei sau cel care a învins Barcelona pe „Camp Nou” cu Șahtior. N-ar mai fi fost tehnicianul care și-a trăit viața prin fotbal, datorită fotbalului și pentru fotbal.
Lucescu a continuat să creadă în fotbal până la ultima picătură de energie, până la ultima suflare. Să-i mulțumim pentru toate bucuriile pe care ni le-a făcut, pentru tot ce ne-a învățat și pentru toate poveștile frumoase pe care ni le-a lăsat.
