Corvinul Hunedoara nu a știut ce înseamnă marea performanță, în fotbalul românesc, până în anii '80. Venirea lui Mircea Lucescu în 1978, a adus un suflu nou. Orașul din care se ridică, semeț, atât furnalele, cât și Castelul Corvinilor a renăscut, fotbalistic, deși clubul Corvinul, înființat în 1921, avea deja o istorie de peste jumătate de secol.
În orașul lui Iancu de Hunedoara s-a jucat fotbal-spectacol, ofensiv, curajos, avântat, în miezul unui județ chinuit de sărăcie mult prea mult timp, chiar și-n ziua de azi.
Corvinul Hunedoara trăiește astăzi și pentru că Mircea Lucescu a reușit să ridice ștacheta
Mircea Lucescu, ajutat de Romulus Gabor și de Michael Klein - dar și de Rednic, Andone, Dumitrache, Mateuț, Petcu, printre alții -, instituia „norma hunedoreană,” adică frica adversarilor de a primi trei sau mai multe goluri, pe terenul Corvinului.
Inclusiv grație lui Mircea Lucescu, Corvinul a jucat două semifinale de Cupă ale României - performanțe îmbunătățite în istoria Corvinului doar de câștigarea trofeului, reușită de Florin Maxim și jucătorii săi, în 2024 -, dar și meciuri de Cupa UEFA - încă o dată, rezultat egalat de Corvinul, în preliminariile Europa League, în sezonul 2024/25.
Așa cum posibilul a fost reconturat la Hunedoara, și fotbalul românesc se poate lăsa inspirat de abnegația arătată de Lucescu
Corvinul a terminat pe locul 3 Divizia A, în sezonul 1981-82, iar, chiar și după plecarea lui Mircea Lucescu de la Hunedoara, a reușit rezultate mari, ca victoria 3-1 împotriva Stelei București, semnată în martie 1986, cu câteva luni înainte ca echipa antrenată de Emerich Ienei să cucerească trofeul Cupei Campionilor Europeni.
La fel cum Corvinul Hunedoara nu a știut că e posibil să treacă la nivelul următor, până la un imbold precum cel adus de Mircea Lucescu - mutat în vestul țării după ce a fost lăsat fără apartament, în urma cutremurului din 1977 -, tot așa fiorul trecerii în neființă a lui Mircea Lucescu poate însemna apariția unei noi generații care să inspire fotbalul românesc, mai departe.
Importante nu sunt plânsul și vorbele, ci să nu îi uităm
În 1970, cu 8 ani înainte de a sosi la Hunedoara, Pelé îi cerea tricoul lui Mircea Lucescu, după un meci câștigat cu 3-2 de brazilieni, în fața noastră.
Dintr-un alt fel de vremuri grele, dominate de incertitudine politică, cum e ziua de astăzi, pot izvorî forțe noi în alți oameni ca Mircea Lucescu, în fotbalul românesc.
Important e ca, atunci când vor apărea, să aibă unde să performeze, iar noi să nu îi luăm de-a gata, cum am avut tendința de a o face cu orice figură legendară din această țară, și nu doar în fotbalul românesc: Emerich Ienei, Helmuth Duckadam sau Mircea Lucescu.
Cel mai important, să nu îi uităm pe aceștia, chiar dacă ne-au părăsit toți trei, într-un timp atât de scurt, iar lipsa lor deja se vede.
