INTERVIU Povestea de film a lui Rareș Fătu: a fost antrenat de Hagi și Chivu, dar s-a retras și a intrat la Medicină cu 99 de puncte

Rareș Fătu este unul dintre cei mai talentați jucători români născuți în anul 2006. Cariera sa în sport a debutat la o vârstă fragedă, când mama sa l-a dus la fotbal din motive de sănătate — pentru a-și dezvolta anticorpii, fiind un copil mai bolnăvicios. După o perioadă de succes la CSM Focșani, tânărul fundaș a făcut pasul la Academia Hagi, unde a fost antrenat inclusiv de marele Gică Hagi.

Evoluțiile bune l-au propulsat ulterior către un transfer internațional, la Parma. Deși visa la uriașii din Serie A, contractul propus la echipa Primavera l-a convins să își facă bagajele și să plece în Italia, chiar dacă decizia a venit cu o strângere de inimă din partea mamei sale. În Peninsulă a avut parte și de o întâlnire memorabilă cu Cristi Chivu, tehnician care avea să devină campion cu Inter Milan doar un an mai târziu.

După trei ani și jumătate la Parma, Rareș Fătu s-a întors în țară, având perioade de probă la UTA și la Chindia Târgoviște. Totuși, pentru a demonta definitiv mitul că sportivii nu „pun burta pe carte”, protagonistul interviului de azi a luat o decizie radicală: s-a retras din fotbal pentru a se pregăti de Medicină.

Arc peste timp, la un an de la revenirea în România, Rareș Fătu a fost admis la Facultatea de Medicină cu un rezultat fabulos: 99 de puncte! Deși a îmbrăcat tricoul naționalei la grupele de juniori, Rareș mărturisește că trăiește abia acum cea mai mare satisfacție a vieții sale.

Sport.ro vă invită să descoperiți o poveste spectaculoasă despre curaj, vocație și alegeri radicale.... În rândurile ce urmează!

Sport.ro vă prezintă povestea lui Rareș Fătu

Salut, Rareș, îți mulțumim că ne-ai acceptat invitația! Cum e această perioadă pentru tine?

În această perioadă mă pregătesc să încep Facultatea de Medicină.

Până la Facultatea de Medicină, voiam să te întreb: care au fost primii tăi pași în fotbal?

Primii mei pași în fotbal au fost la Focșani, la clubul CSM Focșani. M-a dus mama mea la fotbal, iar de acolo a început povestea mea.

Mă gândesc că a fost greu la început, datorită faptului că Focșani nu e un nume sonor pe harta fotbalului... Cât de greu a fost să joci cu cele mai puternice academii?

Am avut norocul unei generații bune la Focșani. Toți colegii mei erau foarte buni și, datorită lor, am putut să fim campioni naționali și vicecampioni naționali, ceea ce pe mine și pe colegii mei ne-a pus pe radarul celor mai bune academii.

Care e prima ta amintire pe terenul de fotbal?

Prima mea amintire? Probabil de când eram la Focșani. Am o poză cu mama mea, de când eram foarte mic. Aveam vreo patru ani. Mingea era cât mine, iar ea stătea lângă mine, protectoare, să nu cad. Cam asta e prima amintire.

Știai de la început că o să ajungi la un nivel important, că o să faci parte din loturile naționale, sau la început a fost pură plăcere?

La început... Mama mea, ca să înțelegeți, m-a dus la fotbal ca să nu mai fiu bolnăvicios, să prind niște anticorpi. Apoi, tatăl meu punea presiune, să zicem așa, să fiu mai bun, să muncesc: „Rareș, tu poți, hai că poți mai mult!”. Dar până nu m-au sunat cei de la Academie să-mi spună că mă vor, nu aveam planuri de viitor. Nu aș fi spus că vreau să ajung fotbalist, nu credeam că asta va fi viitorul meu. Credeam că fac fotbal doar pentru că am niște rezultate de moment și că la un moment dat se va termina. Nu îmi imaginam ce avea să se întâmple.

Aminteam mai devreme de Academie. Totuși, până să ajungi la Farul, ai avut multe participări la Cupa Hagi Danone, la turneele naționale. Cum era atunci, ca copil? Mă gândesc că aveai 13-14 ani.

Era interesant. Țin minte că, fiind toți din același oraș, cumva apăram emblema orașului. Cele mai aprige dueluri erau cu cei de la Academie, pentru că ei, după părerea noastră, erau cei mai buni și mereu încercam să îi dovedim. De multe ori ne-a ieșit, de alte ori nu. Cu cât am crescut în vârstă și ei au început să aducă mulți jucători din alte orașe în afară de Constanța, diferența dintre noi și ei a crescut, în favoarea lor, și nu s-a mai putut concura de la cap la cap.

Care era cel mai talentat copil la competițiile la care participai când erai la Focșani, de la alte echipe? Au fost nume care au ajuns acum pe prima scenă din România?

Primul care îmi vine în minte e Luca Bășceanu, care mi-a fost coleg mulți ani la Farul și la națională. După aceea a apărut Enes Sali, venit de la Barcelona la Farul, care ne teroriza cât eram la Focșani. Cam astea sunt numele care îmi vin acum în minte.

Cum ai primit vestea că domnul Hagi te vrea la Academia lui... Tu, un copil de la Focșani, care, așa cum spuneai mai devreme, nu aveai prea multe perspective.

Mi se pare că domnul Zoltan Iasko l-a sunat pe tatăl meu. În plus, domnul Gică Popescu, în numele Academiei Hagi, a încheiat un contract de colaborare cu CSM Focșani, practic clubul de la care veneam. Cam astea au fost premisele. Tatăl meu m-a sunat să-mi comunice discuția care a avut loc și m-a întrebat ce facem, mergem sau nu. Vă dați seama că am acceptat instantaneu. Era extraordinar, îmi doream de mic să fiu la cea mai bună echipă din țară. Și am zis da.

Ce simțeai atunci? Sau ce simțea familia ta, având în vedere că tatăl tău te împingea de la spate, simțind că ai acest talent?

Tatăl meu mi-a dat curaj să îmi pun bază în calitățile mele și să am încredere în ele. În schimb, mama mea a trebuit să accepte, fără voia ei, faptul că o să plec de acasă. Într-adevăr, e foarte greu pentru o mamă să-și vadă copilul la 13 ani că pleacă de acasă și stă singur într-un oraș aflat la 280 km distanță. Ea a trebuit să rămână mai tăcută și să-mi sprijine visul, chiar dacă i-a fost foarte greu.

Pentru tine cum a fost, un copil la 13 ani, să părăsești locul natal?

Totul s-a întâmplat foarte bine într-un fel, deoarece când am ajuns eu credeam că o să stau doar două luni. Nu știu de ce aveam impresia asta, mă gândeam că e o perioadă de probă. Și am zis: „Două luni? Cred că nu mă țin”. Dar ei m-au ținut, iar cele două luni s-au transformat în șase. În capul meu, trecerea asta a fost foarte graduală și nu am simțit presiunea faptului că o să stau singur trei ani de zile. A fost doar de la zi la zi și a fost foarte bine.

Cum a fost schimbarea de la Focșani la Farul din punct de vedere al infrastructurii? Mă gândesc că era mult mai avansat ce ai văzut acolo.

Da, a fost o diferență ca de la cer la pământ. Aveau kinetoterapeuți, terenuri multiple, staff medical, antrenor principal, secund, antrenor cu portarii, psiholog, nutriționist. Stăteam într-un hotel în care ni se dădea mâncare de sportivi, foarte bună și sănătoasă. Toate lucrurile erau extraordinare, ziceai că suntem la o academie occidentală. Lucru care mi s-a demonstrat mai târziu când am plecat la Parma. Condițiile de la Academie au fost extraordinare.

Primul contact cu Gică Hagi cum a fost? Patron al echipei și antrenor în acea perioadă.

Țin minte că aveam antrenamentele de zi cu zi la Academie și se mai întâmpla să vină domnul Gică Hagi. Îmi aduc aminte și acum și îmi aduce un zâmbet pe față: s-a supărat pe noi și pe mine că pierdusem omul din marcaj. A țipat la mine, dar a fost foarte drăguț – până la urmă, țipă la tine Gică Hagi, nu oricine! M-a dojenit, dar după aceea s-a calmat și a zis: „Hai, ține-o tot așa, trage de tine, bravo!”. E extraordinar să vorbească Regele cu tine. E o amintire pe care o țin mereu cu mine.

Ce înseamnă, practic, să știi că Gică Hagi, cel mai mare fotbalist român, știe de tine?

Atunci nu știu câte conștientizam din cauza vârstei. Dacă m-aș gândi acum, aș pune o presiune mai mare pe mine să demonstrez că pot. Atunci știam cine e, dar n-am pus atâta gravitate pe acea întâlnire, ceea ce mi-a priit, pentru că o presiune prea mare strică. Acum îmi dau seama că a fost o întâmplare extraordinară!

Jucai constant la Farul, aveai selecții la națională... Simțeai cumva că urmează să faci pasul la o echipă mai importantă din străinătate?

Nu, sincer, nu credeam că există această posibilitate la o vârstă atât de fragedă. Eu știam că transferurile astea se fac când ești deja jucător profesionist. Lucrurile s-au schimbat, există o piață de transferuri și pentru juniori. Însă apelul din partea celor de la Parma a venit destul de neașteptat. Prima oară țin minte că i-am zis tatălui meu: „Tata, eu nu vreau să merg la Parma, eu aș vrea doar la Juventus, Inter sau Milan!” – în mintea mea de copil. Asta se și vehicula în presă, că un coleg are ofertă de la Juventus. Atunci am spus: „Ce, eu sunt mai slab decât el, cum să nu am ofertă de la Juventus?”. Asta m-a ajutat însă în negocierea contractului, pentru că ei, văzând că ezit, au dublat suma. Când s-a dublat suma, am stat și m-am gândit că e o oportunitate mare. Am zis că e altă țară. Tatăl meu s-a dus acolo să vadă condițiile, a văzut că proiectul lor pentru juniori sună bine și am decis să fac această schimbare. De altfel, acum foștii colegi de la Parma au ajuns în finala Primavera, iar acum sunt pe primul loc. Văzând toate aceste atuuri, am zis că vreau ceva nou, o nouă experiență.

Ne poți spune ce sumă a fost?

S-a prescris fapta! (râde) Nu e o sumă uriașă, dar pentru mine atunci însemna enorm: au oferit inițial 1.000 de euro pe lună, iar apoi au urcat la 2.000 de euro. Salariul acesta îi ajuta și pe ai mei să vină la mine mai des în Italia. Poate ei, cu posibilitățile lor medii spre bune, au venit mai des. Am avut nevoie de ei, mai ales că eram într-o țară și o cultură nouă.

Cât de important a fost suportul familiei în cei trei ani și jumătate petrecuți la Parma?

Fără acest suport nu aș fi rezistat cât am rezistat. Trei ani și jumătate e o enormitate! Veneau o dată pe lună, mai ales în perioadele în care nu jucam, când concurența era mult mai mare la Parma, erau jucători din toate țările. În acele momente m-au sprijinit enorm, au venit și m-au clădit ca sportiv și m-au ajutat în cariera mea. După am început, din nou, să joc. Dacă nu ar fi venit atât de des, probabil că ar mai fi fost probleme.

Care a fost momentul în care cei de la Parma te-au remarcat?

Eu cred că știu ce meci, mi se pare că și cel care a mediat transferul mi-a spus. Avusesem un meci la Naționala Under-16 contra Bosniei, o dublă amicală. Am jucat în ambele meciuri. În al doilea meci am fost căpitan. Am avut intervenții bune, dar cred că cel mai mult a contat faptul că ieșeam cu mingea la picior din apărare le-a atras atenția. În fotbalul modern, fundașii centrali trebuie să aibă un joc bun de picioare și de pase. Eu cred că asta a contat cel mai mult în alegerea lor.

Cum a fost prima oară când ai pășit în vestiarul lor? Cum a fost trecerea de la România la Italia?

A fost foarte... Nu știam la ce să mă aștept. Am ajuns acolo și mi-era teamă că o să fie copii mai reci, dar toți, când au văzut un străin, au fost foarte deschiși. Italienii, care nu vorbesc așa bine engleză, încercau să vorbească. Spuneau: „How are you, my friend?”. Mi s-a părut foarte wow și chiar m-am simțit bine primit de la început. Antrenorii vorbeau cu mine, aduceau traducători dacă era nevoie și mi-au explicat tot ce aveam nevoie să știu. De exemplu, unde e maseurul, nutriționistul și tot felul de chestii care m-au ajutat.

Ai ajuns în Italia când erau foarte mulți români în Primavera, inclusiv colegii tăi de la națională.

Da, colegii mei de la națională au venit după mine. Nu am avut norocul să îi am la o echipă de club. Cumva, îmi pare rău că am fost singurul român de la Academia Parma. Dacă erau mai mulți români, probabil că mă simțeam chiar mai bine.

Ne amintim că la Lecce erau trei români la un moment dat.

Da, care au și câștigat Primavera. Ei sunt 2004, eu sunt 2006.

Pe finalul experienței tale la Parma, ai avut onoarea să-l întâlnești pe Cristi Chivu, campion în Serie A cu Inter Milano. Cum a fost acea interacțiune?

A fost extraordinar! M-a chemat la un antrenament al primei echipe, avea nevoie de niște juniori, pentru a face exercițiile premergătoare unui antrenament de Serie A. Înainte de antrenament, a stat de vorbă cu mine un sfert de oră, ceea ce e extraordinar, e ditamai antrenorul Cristian Chivu. A stat de vorbă cu mine, care eram un novice, un junior. M-a întrebat cum mă pregătesc, mi-a oferit sfaturi, mai ales că fusese și el fundaș central, și m-a prezentat întregului lot. Aceste lucruri nu le face orice antrenor, mai ales cu un junior despre care nici măcar nu se știe dacă va rămâne în lotul primei echipe. Întâlnirea cu el și tot ce a făcut pentru mine a fost extraordinar, o să prețuiesc mereu acel moment.

Ce se vorbea în vestiar atunci când a ajuns Cristi Chivu la prima echipă?

Colegii mei, când au văzut că un antrenor român vine pe banca primei echipe, au zis: „Gata, Fatu (n.r. - Fătu), te duci la echipa mare. Am spus: „Nu e atât de ușor!”. Nici nu era, nici nu s-a pus problema, dar mereu se făceau glume pe seama asta.

Te vedeai la o echipă din Serie A?

Da, îmi doream, acesta era obiectivul. Știam că îmi doresc să continui în Serie A după perioada junioratului. Nivelul este foarte mare acolo, cu un fundaș central este mult mai greu. Nici nu prea au fost promovați colegii mei. În Italia e un spirit conservaționist, mai ales în apărare. Se tem să nu se gafeze, să nu fie meciurile mâncate. Cred că asta e mentalitatea antrenorilor. De altfel, ei se și plâng de acest aspect în tabloidele sportive de acolo. Cumva, acest lucru m-a lovit și pe mine, mi-am dat seama că e foarte greu, mai ales că nu eram un Sergio Ramos.

A fost vreun coleg de al tău care a făcut pasul în Serie A?

Da! Acum îi urmăresc meciurile. E, culmea, un coleg de apărare, cu un an mai mic decât mine cu care am jucat. Este sloven și a debutat acum ceva timp pe Allianz Stadium, arena lui Juventus. A debutat pentru Juventus, într-un meci de Serie A, a jucat foarte bine preț de 90 de minute. A fost coleg cu mine, nu-mi venea să cred. Despre Dominik Drobnic e vorba.

După plecarea de la Parma, au urmat tatonări în România – UTA Arad, Chindia Târgoviște. Cum a fost revenirea în țară?

La UTA am fost primit bine, însă nu s-a întâmplat nimic. În schimb, la Târgoviște, am fost primit chiar mai bine. La Chindia am fost primit cu o dorință mai vizibilă. Era mai aproape de București, era mai aproape de casă. Știu că am fost primit foarte bine la VIP la un meci al Chindiei cu CSA Steaua. M-am antrenat două săptămâni cu ei și după a venit oferta de a semna cu ei. Din păcate pentru mine și pentru ei, nu puteam continua în septembrie cu ei, trebuia să încep cu ei din iarnă. Dar chiar în ultima săptămână de probe la Chindia mi-a venit ideea să dau la medicină. Nu doar că a venit, eram 100% că asta vreau să fac. În ultima săptămână m-am antrenat cu Medicina în gând.

Îți murise puțin pasiunea pentru fotbal și voiai să faci altceva.

Da, voiam să schimb ceva. Viața de sportiv de mare performanță nu e așa frumoasă precum se vede. Vine cu zile lungi de antrenament, nu poți să ieși în oraș când vrei, trebuie să ai grijă de viața ta de sportiv. Trebuie să fii mereu odihnit, în formă, până la urmă din asta câștigi pâinea vieții. Am zis că vreau ceva nou! Mi-am cam pierdut copilăria din cauza fotbalului. Am zis că vreau să îmi trăiesc viața! Presiunea fotbalului e destul de mare, trebuie să joci mereu bine, să ai rezultate, să muncești. Ești și foarte subiectiv la un moment dat. Dacă mergi la Olimpiadă la matematică, dacă nu ai făcut problema, merit să nu primesc punctajul aferent. Aici ți se părea că joci bine, dar cineva îți spunea că nu ai jucat bine. Se întâmplă și invers! Am zis că vreau să dau la Medicină, că vreau să îmi pun în valoare calitățile mentale pe care mi le-a dat Dumnezeu, despre care știam că le am.

A fost grea alegerea?

Da! Știu că o noapte nu am dormit, am stat și m-am gândit dacă acest feeling pe care îl am e corect și dacă merită să schimb parcursul vieții mele.

Ce ți-au spus părinții în acel moment?

Mama a fost extrem de fericită că mă întorc acasă după 5 ani de stat departe de ea. Ea a fost cea mai fericită! Tata a fost de acord, simțea că îmi doresc, dar în zilele următoare mă întreba: „Ești sigur, te-ai gândit bine?”. Îmi dau seama că nu voia să îmi întoarcă decizia, însă voia să fie sigur că decizia pe care vreau să o iau nu este doar o chestie de moment, o supărare. Am spus: „Nu, tata, eu asta vreau să fac și asta voi face”. Mi-a urat multă baftă și să învăț.

Arc peste timp, a trecut un an de la momentul Chindia, iar acum ești admis la Facultatea de Medicină. Cum ai reacționat când ai aflat că ești admis?

A fost extraordinar! Practic, nu am văzut admis, dar când am ieșit de la examen mi-au spus rezultatul. Când am văzut ce punctaj am... Am obținut 99 de puncte! Toată ziua a fost binecuvântată, nu am avut emoții prea mari, în timpul examenului nu am simțit frică, totul a mers perfect. Eu terminasem puțin mai devreme și mă gândeam: „Ce o să fac eu, pe cine o să iau prima oară în brațe? Cui mă adresez prima oară, mamei, tatălui?”. Nu era în controlul meu, acolo era o mare de oameni. Am văzut-o pe mama mea, era și nașul meu, cumva el mi-a insuflat această dorință de a deveni stomatolog ortodont, e și el stomatolog. După mai mult minute am reușit să ajung la tatăl meu. Pe tatăl meu voiam să îl văd cel mai mult! Aveam o imagine de la finala Champions League din 2018, în care Jordan Henderson îl ia în brațe pe tatăl său. Se vedea o iubire tată-fiu extraordinară. Mi-am spus: „Nu am reușit să fac asta cu tatăl meu la finala Champions League, dar acum am ocazia să împărtășesc victoria asta cu el”. Mama și tatăl meu au fost ambii niște stâlpi toată viața mea.

Dacă ar fi să îi transmiți ceva copilului aceluia din Focșani, dar el să poată să vadă ce ai ajuns în prezent, ce i-ai spune?

I-aș transmite că atât timp cât deciziile pe care le iei sunt unele care nu afectează pe alții și care sunt în concordanță cu ceea ce simți în acel moment, atunci să o ia în acea direcție. În noi există o legătură cu Dumnezeu, iar El ne transmite care ar trebui să fie drumul nostru. Noi ar trebui să fim deschiși, să avem antena lungă și să primi acele frecvențe. Așa e și în cazul meu: „Ce, tu ești fotbalist, ai jucat la Parma și la toate loturile naționale, iar acum dai la medicină? Dacă nu reușești, nu prea ai mai învățat în ultima perioadă!”. Trebuie să mergi pe acel drum, iar, la final, vei avea rezultate de care te vei bucura cel mai mult. Stând la confort, la final nu vei avea nicio bucurie. Mai degrabă e o sentință pe viață.

Dar, totuși, copilul din Focșani ar fi mândru.

Da! Eu zic că acel copil din Focșani nu s-ar fi gândit că o să joace fotbal plătit în Italia, că o să fie antrenat de Gică Hagi, nu s-ar fi gândit că va fi admis la medicină. Pentru comunitatea din Vrancea, așa cum bine știi și tu, (n.r. - reporterul Sport.ro e din Adjud, Vrancea) să intri la medicină e o realizare în sine. Cred că acel copil mi-ar spune: „Bravo, Rareș, ai reușit!”.

Materialele foto și video au fost realizate de Ionuț Stoica, jurnalist Sport.ro.