Component al naționalei României la Campionatul Mondial din 1998, Cristi Dulca a fost nevoit să se lase de fotbal în 2003, la doar 30 de ani, după ce i-a fost descoperită o malformație la inimă. În 2008, a fost diagnosticat cu cancer testicular, peste care a trecut cu bine, dar în 2011 boala a recidivat – i-a fost descoperită o tumoră în apropierea aortei, care a necesitat un tratament îndelungat cu citostatice. A reușit să treacă și peste acest episod, iar acum se simte foarte bine.
A antrenat apoi naționala feminină a României, între 2021 și 2024, pentru ca anul trecut să înceapă un proiect cu echipa de fete a Universității Cluj, cu care a promovat în Liga a doua și cu care vrea să ajungă în prima ligă, ba chiar să ia titlul, la un moment dat, și să joace în Champions League!
Cum a fost să te antreneze Mircea Lucescu? Cum l-ai perceput? Cu ce ai rămas de la el?
Mi-a schimbat viața, ne-a schimbat viața tuturor celor care am lucrat cu el. Îți dau un exemplu. Fii atent câți jucători din lotul de atunci al lui nea Mircea s-au făcut antrenori. Rednic, Sabău, Mutică, Nanu, Dulca, Măldărășanu, Sergiu Radu, Iencsi, Pancu. Cred că nicio echipă din România nu a dat atâția antrenori câți a dat Rapidul din perioada aia. Lucescu ne pregătea pentru viața de după fotbal, ne spunea inclusiv cum să ne îmbrăcăm, cum să mâncăm.
Cerințele lui nea Mircea: disciplină, seriozitate, personalitate
Cum era el ca antrenor în relația cu jucătorii? Era dur, drastic, cerea disciplină multă?
N-aveai cum să nu fii disciplinat la nea Mircea. Personalitatea lui te făcea să fii disciplinat. Asta cerea tot timpul: disciplină, seriozitate și personalitate.
Și în afara terenului?
Ne scotea la mese, ne unea așa ca grup. Știa să facă chestia asta.
Spuneai într-o emisiune la Ioanițoaia că ți-a fost foarte greu când te-ai lăsat de fotbal, că ai fost aproape de depresie.
Eu nu știam atunci ce e depresia și cum se mănâncă. Acum aud că sunt tot felul de depresii. Am fost foarte nașpa atunci. Fotbalul era viața mea, de când m-am apucat și până m-am lăsat. Îți dai seama, să rămâi fără jucăria principală... Foarte greu.
Cum ai reușit să-ți revii?
Nevastă-mea a reușit, ea a fost lângă mine tot timpul. Datorită ei mi-am revenit, că altfel nu știu unde eram.
Mai faci sport?
Am început Via Transilvanica împreună cu nevastă-mea și cu doi prieteni. Deja avem vreo 100 de kilometri făcuți pe jos. Facem într-o zi 10-15 kilometri, după aia dormim, apoi mai facem o tură. Câte două zile. Mergem 20-25 de kilometri în total, poate mai mult, depinde. Dar e foarte fain, e un sport din ăsta de bătrâni.
De la baia după victoriile din 1994, la Mondialul din '98! "Trecea Beckham pe lângă tine, făceai schimb de tricouri... Eu am făcut cu Campbell și cu Prosineski"
Nu pot să nu te întreb, știu că te întreabă toată lumea, de ultimul Mondial la care a participat România și la care ai fost și tu. Mai ai ceva amintiri de atunci?
Am fete în echipă care dau o pasă greșită și plâng. Și replica mea e: „Eu am făcut penalty la Campionatul Mondial și după aceea am fost mai bun, am revenit și am fost în vână. Tu ai dat o pasă greșită la Liga a doua și plângi?” Pentru mine, tot Campionatul Mondial a fost o amintire frumoasă, faptul că erai acolo la cel mai înalt nivel, te întâlneai cu jucători, trecea Beckham pe lângă tine, făceai schimb de tricouri... Eu am făcut cu Campbell și cu Prosineski. Și tot ce era în jur, echipe naționale, suporterii, să fii acolo cu cei mai buni fotbaliști, e ceva de vis.
Când ne mai calificăm la Mondiale?
Greu de spus acum. Cât mai repede posibil, asta ne dorim. Eu în 1994 m-am uitat la televizor la Campionatul Mondial, eram în Liga a doua cu CFR și am văzut cum România a bătut Columbia, Argentina. După victorii, făceam baie aici la Matei Corvin, la statuie, se strângea puhoi de lume. Iar în 1998 am jucat la Mondial!
FOTO (mai jos ) Colecția de tricouri (arhivă personală)
