INTERVIU Mihai Răduț, adevărul care doare, dar care trebuie spus: "România, zero la fotbal! Nu existăm! Lucrurile se fac cum se fac de la conducători, până mai departe"

• Mihai Răduț, interviu pentru Sport.ro.
• Mihai Răduț, campion al României cu FCSB în sezonul 2013-2014, a vorbit în a doua parte a interviului oferit pentru Sport.ro despre cele mai importante momente din carieră, dar a spus lucrurilor pe nume în ceea ce privește nivelul fotbalului românesc, făcând o comparație cu campionatul Poloniei, acolo unde a jucat pentru Lech Poznan.

Un an și jumătate (ianuarie 2017 – iulie 2019) a petrecut Mihai Răduț (36 de ani) la formația din Poznan, pentru care a evoluat și marele Robert Lewandowski, dar i-a fost suficient să înțeleagă că modul în care văd polonezii fotbalul e total diferit de percepția pe care o ai atunci când ești legitimat în România.

Mihai Răduț, despre nivelul fotbalului românesc: ”Noi nu existăm!”

De la marketing și relația cu suporterii, până la întregul eveniment al unui meci de fotbal pe care îl prezintă cluburile diferă, și din acest motiv cluburile din Bundesliga fiind foarte atente la cei mai buni jucători care se fac remarcați în prima ligă din Polonia.

Deși, după cum a afirmat și Mihai Răduț pentru Sport.ro, cluburile de fotbal și naționala mare a Poloniei nu reușesc performațe pe măsura investițiilor și a profesionalismului în sine, lucru de neînțeles însă, în România lucrurile se întâmplă la nivelul la care se conturează viziunea. Dacă există!

Făcând o comparație între Polonia și România, Mihai Răduț a spus lucrurilor pe nume și a afirmat că, din punctul său de vedere, fotbalul de la noi e zero comparativ cu nivelul atins de țara în care a evoluat pentru un an și jumătate și unde s-a simțit, după cum a afirmat, cu adevărat fotbalist.

Ai avut câteva experiențe în afara României, inclusiv în Polonia. Cum ai simțit fenomenul fotbalistic acolo?
La nivel de infrastructură, stadioane, media, marketing, condiții de marketing sunt wow! România nu există la nivelul acestor lucruri, mai ales după ce am văzut ce e acolo.

Înțeleg că acolo te-ai simțit ”cel mai fotbalist”.
Da, eram și respectat! Veneam în fiecare zi la stadion, iar dimineața erau sute de tricouri pe care trebuia să le semnăm, erau trimise acele tricouri și poze în toată țara! Era ceva incredibil! Fiecare jucător stătea să le semneze.

Eu, din România, de la Pandurii sau de la Steaua (n.r. – FCSB)... la noi nu există nimic! Erau întâlniri cu fanii la mall, oamenii te opreau pe stradă, vorbeau cu tine.

Eu nu înțelegeam cum de nu auzisem de Polonia până atunci! Se juca cu stadioanele pline mereu. Înainte de meciuri, erau camere în vestiar, te filmau. La noi: 'nu, n-avețit voie!'. Toată lumea făcea un fel de sărbătoare dintr-un meci de fotbal.

Dar, totuși, uite că nu fac mare lucru în cupele europene nici ei, în ciuda acestor aspecte, cum văd ei fotbalul în sine. Noi suntem zero din punctul acesta de vedere, dar lucrurile se fac cum se fac, de la conducătorii de cluburi, până mai departe.

Iar polonezii, care investesc și la modul în care fac lucrurile, baze de pregătire top și așa mai departe, nu pot face prea multe. Nu era nici măcar o zi de întârziere a salariului, să se vorbească de tine de rău la televizor. Toată lumea spunea că îți dă încredere, te sprijina.

Ok, conducătorii vorbeau cu antrenorul, discutau când nu aveai evoluții bune, dar în public nu exista să spună cineva lucruri urâte despre tine. Sunt la ani lumină de noi, dar nici ei nu reușesc mari performanțe în Europa.

Dacă te-ai simțit atât de bine în Polonia, de ce nu ai mai rămas?
Era copilul mic, era cu mine acolo, iar astfel am decis să ne întoarcem în țară. Nu prea am făcut compromisuri în carieră. Dacă nu mă mai simțeam bine undeva, plecam. Se și schimbaseră câțiva antrenori, nu mai eram ok eu cu mine.

Am revenit în România, am semnat cu Astra, era echipă bună atunci, de play-off. Era și Dani Coman acolo, a contat.

Dar, dacă nu mai era ok la Lech, cred că puteai rămâne la altă echipă din Polonia.

Da, puteam merge la Cracovia atunci.

Mihai Răduț | Nu a rămas la Sporting Lisabona, iar apoi a refuzat AC Milan

Dacă experiența din Polonia a fost punctul culminant al fotbalistului Mihai Răduț, începutul în fenomen a fost unul care îi prevedea un viitor strălucit, fiind urmărit și luat de Sporting Lisabona în urmă cu aproape 20 de ani, când evolua la Ardealul Cluj.

Scouterii i-au remarcat calitățile tânărului care, în timp, după câțiva ani, a devenit primul fotbalist născut după Revoluție care a ajuns la echipa mare a naționalei României.

Numele Sporting Lisabona l-a atras ca un magnet, chiar dacă a fost dorit și de AC Milan, ibericii având la acea vreme anvergura uneia dintre cele mai importante academii de fotbal din lume, dar și istoricul transferului lui Cristiano Ronaldo la Manchester United.

Chiar dacă avea să impresioneze la Sporting, tânărul Mihai Răduț nu s-a putut adapta total acolo și, nemulțumit fiind de faptul că a fost mutat de pe poziția pe care voia să joace, s-a întors în România, semnând, în ianuarie 2009, cu Internațional Curtea de Argeș, în Liga 2.

Referitor la perioada junioratului, cum ai ajuns la Sporting Lisabona?
Am ajuns la Sporting Lisabona la recomandarea agentului Lucian Marinescu. Am stat două săptămâni acolo, aveam mai multe variante... mai era și AC Milan. Dar, am ales Sporting pentru că la acea vreme Sporting era printre cele mai bune academii din Europa. În plus, plecase și Cristiano Ronaldo la Manchester United de la Sporting.

După două săptămâni de pregătire, ei au anunțat că mă vor. Au plătit către Ardealul, unde eram legitimat, 50.000 sau 100.000 de euro doar pentru împrumut! Așa am ajuns acolo, iar după un an au vrut să prelungească.

Am venit la naționala U17 în vară, iar apoi pur și simplu nu m-am mai întors la Sporting! Se întâmplase o chestie, eram copil... m-au pus să joc fundaș dreapta, din mijlocaș. În mintea mea de copil era că eu sunt mijlocaș, număr 10, nu îmi plăcea. Era o prostie acum, dacă mă gândesc, dar eram copil.

Așa nu m-am mai întors, mă suna Marinescu, mă suna mama, tata s-a supărat pe mine. Nu am mai plecat la Sporting, iar apoi am avut ceva de la AC Milan, tot prin Marinescu. Dar, mie mi se pusese pata că vreau în Liga 1! Mă voia Neluțu Sabău la Gloria Bistrița, dar până la urmă am ajuns la Curtea de Argeș, în Liga 2.

Acum, prin ochii omului de 36 de ani, regreți că nu ai rămas la Sporting?
Da, cumva. Mulți îmi ziceau atunci: 'du-te, bă, că nu te mai voiau ăia, nu cred că ai plecat tu'. Nu mă credea nimeni că am vrut să plec de la Sporting, că am decis să joc la Curtea de Argeș. Suna ca o tâmpenie!

Eu știam că voi ajunge la un nivel bun însă, pentru că eram cel mai bun de la nivelul meu, la toate turneele de juniori eram cel mai bun.

S-a și adeverit, pentru că apoi am ajuns la Steaua (n.r. – FCSB), am debutat și la echipa națională, cu Răzvan Lucescu.

Cum a fost pentru tine, ca tânăr, să ajungi la un club ca Sporting?
Nu prea îmi dădeam seama. A fost un pic greu după ce am ajuns, am stat la academia lor, dar vorbeam cu părinții și cu prietenii în fiecare zi. Mi-am dorit foarte mult, la început, să demonstrez ce pot. Să îmi demonstrez și mie că sunt bun oriunde m-aș duce.

A fost momentul acela că plec singur din țară, să mă duc, să nu mă duc. Așa a fost acea perioadă.

FCSB a plătit 1 milion de euro pentru Mihai Răduț

Un pas major în carieră pentru Mihai Răduț a venit în momentul transferului la FCSB, după ce s-a consultat chiar și cu selecționerul naționalei României de la acea vreme, Răzvan Lucescu. Dorit de FCSB, Rapid sau Unirea Urziceni, până la urmă Răduț a decis să dea curs propunerii de la FCSB.

A contat, în alegerea făcută în cele din urmă, și faptul că a fost sunat personal de Victor Pițurcă, antrenor al bucureștenilor la acel moment. În acea perioadă, venirea lui Pițurcă a fost posibilă după promisiunea lui Gigi Becali că nu se va mai băga la echipă.

Minunea a ținut, însă, doar câteva luni, iar ulterior a revenit în actualitate ”malaxorul” de antrenori de la FCSB.

Cum s-a întâmplat să ajungi la FCSB?
Am avut un parcurs foarte bun la Curtea de Argeș, am ajuns și la națională, iar atunci nu era această regulă under. Am fost antrenat și de Ionuț Badea, care știa cum să promoveze tinerii, e un antrenor bun, meticulos, îi plăcea și posesia.

Apoi, după un sezon bun, m-a luat și Răzvan Lucescu la națională, era un turneu amical. Eram primul jucător născut după Revoluție care ajunsese la naționala mare. Au început să curgă ofertele, iar când a venit propunerea de la Steaua (n.r. – FCSB) eram plecat în vacanță, la Monaco, cu prietenii.

Se vorbea de Dinamo, de Rapid, de Urziceni, de mai multe echipe. Țin minte că m-am întâlnit cu Răzvan Lucescu atunci, m-am consultat și cu el. Fiind selecționer, omul care m-a luat la națională, am vrut și o părere de la el. Aveam de ales între Rapid, Steaua (n.r. – FCSB), Timișoara și Urziceni parcă... .

Mi-a zis că trebuie să aleg cu sufletul, unde cred că m-aș integra. Mi-a sugerat că Rapid e și echipa sa de suflet și că mă voi îndrăgosti de tot ce e acolo dacă merg. Mi-a spus atunci că, dacă nu va mai fi prea mult timp antrenorul naționalei, va fi antrenorul Rapidului și conta și asta. Apoi, asta s-a și întâmplat, a devenit antrenor la Rapid.

Dar, mi-a spus să aleg ce cred eu că e mai bine. Am ales Steaua (n.r. – FCSB), pentru că m-a sunat Victor Pițurcă... nu exista să aleg Steaua (n.r. – FCSB) dacă nu mă suna nea Piți.

Ai fi mers la Rapid?
Nu știu dacă la Rapid, dar poate alegeam și Rapid... eram între... . M-a dorit nea Piți mult, iar din acest motiv am și ales așa. Toată lumea îmi spunea că e cea mai titrată echipă, că e cea mai mare echipă.

Conta și că Victor Pițurcă urma să decidă tot, să nu se mai bage patronul, dar nu a durat mult. Dar, așa am ales Steaua (n.r. – FCSB), că m-a sunat nea Piți, dar tot acel pact cu antrenorul a durat doar trei luni.

La acel moment s-au plătit foarte mulți bani în schimbul tău, 1 milion de euro.

Da, foarte mulți! Eram și copil... .

Ai câștigat campionatul cu FCSB, a fost cea mai importantă performanță cu care ai încheiat cariera?
Da, am câștigat și campionatul, dar și Cupa României. Dar, ca evoluție și unde m-am simțit cel mai bine, nu a fost acolo. În prima parte, cu nea Piți, m-am simțit bine, dar după ce a plecat s-au întâmplat foarte multe.

Venise Ilie Dumitrescu apoi, au urmat Marius Lăcătuș, Ilie Stan, Stoichiță, era perioada în care se roteau mulți antrenori. M-am și accidentat atunci, asta a fost!

Îți mai aduci aminte cum a fost pentru tine momentul când ai ajuns la FCSB?

La Steaua am ajuns (n.r. – râde)! A fost ceva pentru mine, un copil... am ajuns în Ghencea, dar îl știam pe Cristi Tănase, jucasem cu el, și am mers cu el în parcarea stadionului. Ne-a așteptat Bănel acolo, iar când am ajuns în vestiar a fost ceva wow! Am avut emoții, apoi când ne-am schimbat, era nea Piți în vestiar și era o chestie deosebită pentru mine la acel moment.

Mă uitam pe echipament, vedeam stema, mi s-a părut ceva wow! M-am simțit foarte bine! Chiar te simțeai fotbalist! Când pui o emblemă pe tine, te simți cumva.

Mihai Răduț, cu FCSB pe Anfield, contra lui Liverpool: ”Îmi pare rău cu nu a jucat Gerrard” 

Experiența de la FCSB a consemnat și momente de punct maxim în cariera lui Mihai Răduț, ajungând să joace inclusiv împotriva celor de la Liverpool, pe gloriosul Anfield.

Partida a avut loc la 16 septembrie 2010, iar la acel moment pe banca celor de la FCSB stătea Ilie Dumitrescu. Întâlnirea, care a făcut parte din grupele Europa League, în care Mihai Răduț a jucat 73 de minute, a fost câștigată de ”cormorani” cu 4-1.

• Primul 11 al lui Liverpool: Reina (cpt.) – Kelly, Kyrgiakos, Agger, konchesky – Meireles, Spearing – Rodrigues, Cole, Babel – N’Gog.

Ai ajuns să joci și pe Anfield în perioada petrecută la FCSB.
Da, da, am ajuns să joc contra lui Liverpool, am fost și titular. A fost un moment tare, îmi pare rău că nu a jucat Gerrard atunci, dar a fost un moment incredibil!

Îți mai amintești cum a fost acea zi a meciului? Cum te simțeai? Ce trăiri aveai?
Dimineața, la 2-3 dimineața, a sunat alarma de incendiu în hotel, în Liverpool. Am ieșit toți în halate în fața hotelului. Nu pot să spun că am simțit toată ziua premergătoare meciului într-un fel anume, dar când am ajuns la stadion era o atmosferă specială. Însă, mai ales când am intrat pe stadion și au început să cânte fanii You'll Never Walk Alone!

Și înainte, pe tunelul către gazon, care e foarte îngust, începeau jucătorii să se încurajeze: 'C'mon Boys! Let's go!' S-a ridicat părul pe mine, iar apoi am intrat pe gazon și a urmat partea în care fanii cântau.

Simți un fior, realizezi unde joci când intri pe teren, dar când începe meciul uiți de tot!

Când ai ajuns pe Anfield, a fost împlinirea visului copilului Mihai Răduț? Ai simțit asta?
Nu m-am gândit la asta. Eu mă gândeam că voi ajunge mai departe, că voi juca și mai sus.

Mihai Răduț a lucrat cu antrenori mari români

Mihai Răduț a fost un fotbalist atent la cerințele antrenorilor, după cum a declarat, iar câțiva i-au marcat chiar viața, nu doar cariera de pe teren. A avut o relație specială cu Răzvan Lucescu, când a fost convocat la naționala României, căruia i-a cerut părerea înainte să ajungă la FCSB, dar și cu Edi Iordănescu.

Acesta l-a pregătit la Pandurii Târgu Jiu, dar un alt nume din familia Iordănescu, seniorul Anghel, îi putea împlini un alt vis lui Mihai Răduț, fiind aproape să îl convoace la națională pentru EURO 2016.

Din ce spuneai, cred că antrenorii care te-au marcat cel mai mult au fost Victor Pițurcă și Răzvan Lucescu.

La început, da! Au fost numele cele mai mari, dar am mai lucrat și cu Edi Iordănescu, cu care am avut o relație bună la Târgu Jiu, am avut o relație bună cu el. L-am avut antrenor și pe Cosmin Olăroiu.

Am apreciat antrenorii, am avut mereu ce să învăț de la ei, dar cred că și ei de la mine.

Care a fost cel mai puternic adversar pe care l-ai întâlnit?
La Liverpool erau Ryan Babel, Joe Cole... sunt mulți adversari de top pe care i-am întâlnit. Au fost și Lavezzi, Cavani, când am întâlnit Napoli.

Dar, regretul meu e că naționala a avut un turneu în Brazilia, tocmai plecase Răzvan Lucescu. Mi-a zis Emil Săndoi, care era antrenor la tineret, că eu merg în Brazilia. Mai erau Alibec și Râpă, dacă nu mă înșel, în afara mea, de la tineret și care făceau pasul cu naționala mare în Brazilia.

Eu, mai nebun... era și vară, aveam și o pubalgie de care nu știam și jucam cu dureri, urma și vacanța, stabilisem o vacanță cu prietenii... . Zic: 'Mamă, mă duc iar în cantonament, ce să fac? Mă duc acolo, în loc să mă duc cu prietenii' .

Am zis că mă doare rău din cauza pubalgiei și că nu pot să merg. Apoi, am închis telefonul. I-am spus lui Emil Săndoi că nu pot să vin și am închis telefonul. Am ratat plecarea în Brazilia, iar în meciul acela s-a retras Ronaldo Nazario, cel mai mare atacant!

Eu, copil de 20 de ani, am zis că mă duc în vacanță! De asta chiar îmi pare rău! Chiar dacă nu mă simțeam bine și nu jucam, trebuia să fiu acolo.

Care e cel mai valoros tricou din colecție?
Le-am cam dat pe toate, tata mai are câteva. Are o cameră în care păstrează câteva tricouri, dar pe majoritatea le-am dat. Am doar de la Lech Poznan, dar în rest nu am păstrat, nu am făcut colecție.

Cred că al lui Cavani era cel mai valoros. Și a mai fost un moment, când am avut un amical cu Ucraina, când ne-au bătut. Îmi doream să iau tricoul lui Dmytro Chygrynskiy, care juca la Barcelona, eu fiind fan Barcelona, dar a făcut altcineva schimb cu el.

Apoi, a venit după meci, în vestiar, Konoplyanka, care era la primele meciuri pentru Ucraina. Eu: 'Cine e ăsta, mă?' Voia să facem schimb de tricouri. Eram supărat, am făcut schimb, dar eu eram dezamăgit că nu am făcut schimb cu cine voiam.

Apoi, Konoplyanka a ajuns cine a ajuns!

Cum ai făcut pasul la arabi, în vara anului 2016?
În 2016 veniseră scouteri de la Lech Poznan la mai multe meciuri din Liga 1. La mine au venit personal, mi-au dat un tricou, au zis că mă vor, eram la Pandurii. Am fost invitat și la meci, la ultimul meci din campionatul lor, la Lech.

Am avut un sezon bun, mă tot sunau impresari, printre care și unul care mi-a zis că are ceva de la arabi. Nu prea mă tenta Poznan, nu prea știam multe despre campionatul Poloniei. Eu visam la Italia, Spania, la campionate mari.

Până la urmă nu a apărut nimic, dar, fiind prieten cu Ropotan, am aflat că el pleacă la Hatta, care abia promovase în prima ligă. Apoi, au zis și ei că mă vor, că m-au urmărit la meciuri.

Nu prea voiam să merg, dar până la urmă am acceptat pentru că Ropotan a zis că merge, că îi convine contractul. Zicea că suntem și amândoi, că e doar un an și jumătate... dacă nu era el, nu mergeam, eu voiam în Europa.

A fost frumos la Dubai la început, dar era echipă mică. Am dat de realitate când a început campionatul, era și cald. Noi eram și echipă mică, slăbuță comparativ cu ce era în prima ligă. Era diferență mare, erau jucători importanți la celelalte echipe. Ca și cum noi eram cu bețele, iar ei erau cu puștile!

Ei se așteptau să fiu Messi, să dau două goluri și să câștigăm. Dar era greu, erau și 45 de grade!

Ce te-a șocat cel mai mult acolo?
Neprofesionalismul lor! Noi jucam în Hatta, dar închiriau terenuri de antrenament pe lângă Dubai. La antrenamente ajungeam la 17:00, dar începeam la 19:30 antrenamentul, aveam colegi care veneau de la muncă, unul era polițist, unul doctor. Erau jucători care lucrau.

Aveam un preparator portughez, iar după 40 de minute ne opream din antrenament pentru că era ora de rugăciune. Noi, eu și Ropo, jonglam pe teren după ce veneau ei de la rugăciune.

Apoi, în iarnă, m-au sunat din Polonia, dacă vreau să merg la ei și așa am plecat din Dubai.

Rămâne un regret al carierei că nu ai jucat în grupele Ligii Campionilor?
Da, chiar da! Am avut ocazia, eram la Steaua (n.r. – FCSB), era Reghe antrenor, dar nu m-a pus pe listă. Cred că l-a pus pe Ionuț Neagu pe lista de Europa.

Alt regret e că nu ai jucat pentru România meci oficial?
Da, da, am jucat doar în meciuri amicale. Țin minte că puteam să ajung și la EURO 2016 într-un punct, dar până la urmă cred că a fost luat Adi Popa în locul meu. A mai fost un moment în care voia să mă convoace Răzvan Lucescu la o acțiune oficială, dar țin minte că m-a accidentat într-un meci Dan Alexa, care ulterior mi-a devenit și antrenor.