A doua parte a interviului cu Firicel Tomai (53 de ani). Prima parte, în care antrenorul a vorbit despre problemele tenisului masculin românesc, se poate citi - AICI.
După ce în prima parte a interviului s-a pus fără menajamente degetul pe rana tenisului masculin românesc, un peisaj tot mai scump, tot mai greu de susținut și tot mai sărac în soluții reale, partea a doua aduce în prim-plan tenisul feminin, unul dintre puținele repere solide rămase în tenisul românesc, acolo unde România a continuat să producă nume, rezultate și jucătoare capabile să rămână relevante la nivel înalt.
În clasamentul WTA, Sorana Cîrstea ocupă locul 29, Jaqueline Cristian este pe 35, iar Gabriela Ruse pe 83. Sunt cifre care conturează mai clar punctele de sprijin pe care România încă le are în tenisul feminin, spre deosebire de tenisul masculin, unde lipsa rezultatelor, a continuității și a perspectivelor se vede tot mai clar.
INTERVIU cu Firicel Tomai. ”Ce a făcut Sorana în tenis nu a fost deloc ușor”
Firicel Tomai a vorbit în partea a doua a interviului despre Sorana Cîrstea și ideea unei retrageri făcute la momentul potrivit, despre șansele tot mai mici ale Irinei Begu de a reveni în Top 100 WTA, dar și despre nevoia unui model de unitate care să adune laolaltă oamenii din tenis, într-un moment în care tenisul românesc are nevoie de coerență și direcție pentru a putea evolua.
Acum că am înțeles cum stă treaba cu tenisul masculin, aș vrea să vă întreb și despre Sorana Cîrstea. E momentul potrivit să se retragă având în vedere că e într-o formă atât de bună? Da, este într-o formă foarte bună. Sorana joacă poate cel mai bun tenis al ei, pentru că a ajuns la o maturitate emoțională și psihică deosebită și conștientizează foarte bine lucrurile astea. Le simte, le înțelege și cred că tocmai asta o ajută mult. A găsit o liniște.
Sorana este și ea o învingătoare. Ce a făcut în tenis, mai ales ținând cont de unde a plecat și de condițiile din România, nu a fost deloc ușor. Nu a crescut într-o țară care să-i ofere toate soluțiile de-a gata. Noi, ca români, a trebuit mereu să le căutăm cum am putut. Cu terenuri de la federație, cu câte o minge luată de acolo, cu antrenori români. Și uite că s-au făcut totuși lucruri foarte bune.
Ajută și la moral să te retragi când ești în formă, pe un loc bun, decât atunci când ai intrat pe o pantă din care nu reușești să mai ieși? Da, exact. Ajută! Cred că Sorana se gândește și își dorește să se retragă de pe o poziție bună. Dacă mai joacă un an, de exemplu, și ea simte că poate peste un an nu mai e pe 30, ci pe 50, pe 70 sau pe acolo, probabil că vrea să împace relația asta cu timpul și să rămână cu imaginea unei retrageri făcute la momentul potrivit.
Pentru că depinde și cum te retragi, și când te retragi. Una e să te retragi când ești pe 30, alta e să te retragi când ești pe 100. Aici e o chestiune foarte personală. Sunt oameni care știu să facă pasul la timp, care știu să se oprească atunci când încă sunt pe un mental pozitiv și pe ascendent. Pentru că, în momentul în care începi să cobori și te retragi, parcă te retragi puțin ca un pierzător. E ca atunci când te ridici de la masă: te ridici când ai mai putea să mănânci puțin sau te ridici când spui 'gata, am mâncat prea mult'. Cam așa e.
Înțeleg. Când ne uităm la jucătorii foarte buni, la învingători, mulți dintre ei au știut să se retragă atunci când au presimțit că se apropie momentul. Poate mai dura un an, poate un an și jumătate, dar nu ai cum să anticipezi perfect. Poate peste o lună începi să cobori. Aici își spune cuvântul și uzura. Îți dai seama, la 37-38 de ani, cât să mai stai în atâtea turnee, în stresul ăsta continuu? Jucătorii de tenis nu prea se bucură de viață. Ei nu știu ce e liniștea, ce e relaxarea. Stau de la o săptămână la alta în stres, în avioane, prin hoteluri. Stai singur, te muți continuu, și la un moment dat nici nu mai înțelegi bine ce se întâmplă cu viața ta.
Până la urmă, cât să mai faci și asta? Poți să mai tragi un an, poate pentru niște bani, dar dacă nu mai ești împăcat sufletește și, ca om, simți că vrei și altceva de la viață, atunci lucrurile se schimbă. Îți dai seama că ai o vârstă, că ești femeie, poate vrei o familie, poate vrei un copil. Nu înseamnă totul tenisul, mai ales după ce i-ai oferit tu tenisului totul.
”Pe Irina Begu nu o mai văd revenind”
Vă întreb direct: o vedeți pe Begu să mai revină în Top 100 WTA? Nu o mai văd. Felicitări pentru tot ce a făcut, a fost o super jucătoare. Dar nu o mai văd, pentru că e greu acum.
Țin minte o perioadă foarte complicată de la Victor. Era pe locul 25 sau 26 și a avut o accidentare la spate, când l-a luat durerea în meci cu Roddick, la Roma. Am făcut analize și avea maladia Scheuermann, care îi provoca dureri. A stat câteva luni, și-a protejat clasamentul, a ajuns undeva foarte jos, cred că pe la 800, apoi a început iar să joace. Practic, a lipsit cam șapte luni în anul acela. A reînceput prin ianuarie-februarie, iar prin septembrie era din nou sus, cred că în jur de 30-40, când a mers la meciul cu Japonia. Deci el, într-un an, a avut una dintre cele mai mari reveniri. Dar acolo vorbim despre o problemă care a dispărut și care i-a permis să pună la loc tot ce avea.
Dar dacă accidentarea nu dispare complet și tot reapare, așa se rupe ritmul? Dacă te ține accidentarea, dacă reapare, dacă îți întrerupe seria asta de revenire, deja e foarte greu să mai revii cu adevărat.
Cum a fost și la Simona Halep. Exact. A încercat să revină la Miami. Eu, personal, credeam că acela poate fi momentul revenirii, dar de fapt ea avea deja o problemă la umăr, era lovită de o lună, o lună și jumătate și nu se putea exprima normal. Dacă se leagă mai multe probleme de-astea, la umăr, la genunchi, atunci devine foarte greu. Dacă însă ai o singură problemă, stai șase luni sau un an, faci o operație, o rezolvi complet și nu mai revine, atunci e altceva. E aproape ca o pauză. Te întorci, o iei de la capăt și valoarea rămâne acolo. Valoarea lasă urme.
”Cum ajutăm tenisul? Trebuie să fim mai uniți și să ne dorim și binele celorlalți. uitați-vă la francezi!”
În final, aș vrea să vă întreb cum ar mai putea fi ajutat, concret, tenisul românesc? Dacă vrem cu adevărat să ajutăm tenisul românesc, în primul rând trebuie să se pună împreună oamenii de tenis. Oamenii care au făcut, oamenii care vor să facă, oamenii care vor să ajute, sponsori, specialiști, toți cei care pot contribui. Poate o echipă mare. Dar trebuie să existe această adunare de forțe. Trebuie să fim mai uniți și să ne dorim și binele celorlalți.
Uitați-vă la francezi. Poate că nu se înțeleg între ei în toate privințele, dar la meciuri și la turnee stau și se uită unii la alții, își doresc să câștige. La noi e multă individualitate și asta ne costă.
Trebuie să fim mai uniți. Da, trebuie să fim mai uniți și să nu ne mai încurce orgoliile. Să nu ne deranjeze că unul e mai bun, că altul are o perspectivă mai bună, că unul e mai norocos, că altul are o familie care îl ajută mai mult. Lucrul ăsta nu e ușor de făcut în România, pentru că viața e grea și fiecare se chinuie. Și atunci apar și comparațiile, frustrările, toate lucrurile astea. 'Pe ăla îl ajută cineva', 'ăla are un antrenor mai bun', 'ăla e mai norocos'. Singur, însă, e mult mai greu. Va fi foarte greu.
Cine vrea să ajute tenisul trebuie să vină împreună cu ceilalți. Fie că e un grup mare, fie că sunt mai multe grupuri care se adună în timp, important e ca fiecare să încerce să ajute cu ceva, mai ales dacă tenisul i-a oferit ceva în viață. Și mie tenisul mi-a oferit foarte mult.
Ați fost considerat cel mai bun antrenor român când îl aveați sub aripă pe Hănescu. Și, totuși, eu nu pot să mă compar cu numele despre care am vorbit, dar în sinea mea simt că tenisul mi-a dat enorm și de aceea am vrut să dau și eu înapoi tenisului. Și cred că am reușit, poate prin muncă, poate prin anii în care am stat lângă jucători fără să câștig bani, poate prin felul meu de a mă revanșa.
Sigur, a fost și dorința de a reuși ca antrenor, pentru că, nu am putut să ajung acolo ca jucător. Dar dacă tenisul ne-a dat ceva, dacă tenisul românesc, tenisul internațional și viața ne-au ajutat, atunci cred că prima noastră datorie este să ne întoarcem și să dăm înapoi tenisului fără limite. Asta cred eu că trebuie făcut.
Și de acolo, când vin toți acești oameni care au făcut performanță și care chiar vor să facă ceva în tenis, valorile se respectă, ierarhiile se respectă. Vor rămâne cei care vor cu adevărat binele și care chiar vor să construiască. Avem jucători care știu mult tenis. Cei care încă joacă sau care s-au oprit de curând cunosc enorm, știu foarte bine tot ce se întâmplă afară. Avem antrenori care sunt dispuși să dea o mână de ajutor, să vină cu idei, să adapteze lucrurile.
Dar cum punem toate aceste lucruri împreună, ca unitate, asta depinde de toți, nu doar de unul sau de altul.
Unitate! E un mod frumos să încheiem aici această conversație. Mulțumesc mult, domnule Firicel Tomai! Numai bine!
