de Alexandra Sfîrlogea
Editorial Alexandra Sfîrlogea: "În țara lui..."
Lucescu a ales să iubească cel mai greu sport, unde nicio victorie nu se obține pe cont propriu. În fotbal nici cel mai mare luptător nu poate învinge de unul singur. Depinzi mereu de alții, dar el a înțeles repede asta. Și a ajuns într-un top unde putem da în scris că nu va mai ajunge niciun alt român.
La 4 ani când învăța alfabetul în același timp cu tatăl lui, Lucescu nu visa că fotbalul o să ajungă atât de departe, dar mai ales că o să îl poarte și pe el pe cele mai înalte culmi. Din copilul care juca fotbal desculț, la cel mai titrat antrenor român, a fost nevoie de un singur vis și un copil care să nu renunțe la el.
În țara lui ”S-a retras din fotbal la 27 de ani pentru că era bătrân”
În țara lui ”S-a retras din fotbal la 27 de ani pentru că era bătrân” și în care oamenii se pensionează la 40 de ani, Lucescu la 80 de ani a vrut să ducă România la Mondial. Lucescu nu a vrut să accepte că s-a terminat. Pentru că nu s-a terminat.
O portocală împărțită cu toți frații și o singură perche de încălțări pentru ei. Trei paturi într-o singură cameră și o minge de fotbal. Și Mircea, care doar asta visa să aibă. O minge de fotbal.
Și ani mai târziu, Luce a reușit apoi să aibă 116 meciuri în Champions League ca antrenor. Pentru că nu s-a oprit când i-au zis alții. Pentru că a început să creadă că poți să o iei la pas prin viață și cu o singură pereche de pantofi. Pas cu pas, cum zic toți fotbaliștii. Doar că el a luat-o pas cu pas tot înainte, nu învârtindu-se în cerc.
Ambiția lui s-a născut din pasiune
Cu prima pereche de încălțări Puma a dormit sub pernă. Într-o țară care acum are zeci de cluburi de fotbal, copii îmbrăcați în haine de firmă din cap până în picioare, tineri care suferă de autism și alte boli cauzate de telefoane mobile și lipsa sportului, dar ai căror părinți l-au blamat și condamnat pe Lucescu că la 80 de ani, încă mai vrea să muncească. Să ajute. Să contribuie cu ceva. Nea Mircea, iartă-ne! Noi credem că brandurile adevărate au etichete mari, nu calitate și rafinament în detalii. Ne ducem copiii la fotbal ca să devină bogați și celebri, că așa am văzut pe TikTok.
Pentru că ambiția lui s-a născut din pasiune. Nu mai avea nimic de demonstrat, dar liniștea departe de ce iubești uneori te îmbolnăvește mai tare decât patosul pe care îl pui în munca zilnică. Uneori când le iei oamenilor ce iubesc cel mai mult, îi omori, iar Lucescu a vrut să trăiască pentru fotbal. Dar nu poți de unul singur de pe margine, oricât ai vrea...
Pentru că fotbalul este despre ce poți să dai mai departe, dar Luce a crezut că România, țara asta care l-a trimis la somn de multe ori, mai poate să se trezească. A crezut cu orice preț, că poate să trezească o țară din somnul ăsta al nepăsării, al lipsei de performanță. România din inima lui Lucescu nu a aratat niciodată așa urâtă cum au făcut-o alții să pară. Doar că în iubire, mai ales în iubirea pentru fotbal, nu e suficient să lupte o singură inimă. Și noi n-am mai crezut că se poate. L-am lăsat doar pe el să facă asta. Să creadă cu orice preț că se putea, chiar și cu prețul vieții. Noi chiar ne-am dus la somn, Nea Mircea. De-aia și visăm așa frumos uneori, că putem să fim iar ce am fost cândva.
În țara lui ”Ne pleacă valorile” Lucescu s-a întors să caute comorile îngropate de alții
În țara lui ”Ne pleacă valorile” Lucescu s-a întors să caute comorile îngropate de alții. Și ce să găsească aici? Că avem mai nimic, Nea Mircea. Iartă-ne! Ce școli, ce academii, ce inovații, când noi n-avem habar cum se mai face performanță? Cât să și sapi după aur și bogății, într-o groapă care e adâncită de corupție și lipsă de educație? Ultima școală publică contruită în România a fost acum zeci de ani. Abia acum se mai chinuie unii să ridice câteva, dar timp de decenii, România asta în care a crezut Lucescu că se mai poate face bine, a trăit în aceleași școli vechi și comuniste. De câte ori se poate face performanță de sub dărâmături?
Lucescu i-a trimis pe mulți la școală, pentru că a înțeles devreme cât de importantă e educația. Când era antrenor-jucător la Corvinul, Lucescu spunea asta despre jucătorii lui: ”Faptul că au avut preocupări școlare le-a deschis un anumit orizont, i-a făcut să înțeleagă menirea lor și datoria lor.” Poate că Lucescu nu a înțeles tot, dar a înțeles suficient.
L-am auzit pe Lucescu vorbind în mai multe limbi străine, pentru că educația și respectul merg mână în mână. Să vorbești pe limba celui din fața ta e un alt nivel de respect. Școala și bunul simț rămân și după ce închizi ușa vestiarului. Poate că busola lui Mircea Lucescu a dus pe un drum pe care noi nu am ajuns niciodată și cine știe când o să ajungem. Sau am uitat cum e să mergi și pe drumul ălă al succesului. România e de ani de zile în campanii în care promovează căutarea și găsirea unor noi valori sportive, doar că valorile sportive care ies la mal, îi cer statului terenuri de fotbal, de tenis, bazine de înot sau de gimanstică. Și nu se poate. De ce? Habar nu am!
În țara lui ” Dacă nu ai pile, nu faci nimic!”
Lucescu a crezut mereu în valoarea echipei, dar și cea individuală. Și mai crezut în performanță, doar că nu a reușit să îi facă și pe cei din jur să vadă lucrurile prin aceeși lupă. Unii nu pot vedea mai departe de nivelul la care sunt. Nu ridică privirea din pământ. Și asta l-a durut. Pentru că a știut că acum, va fi ultima lui încercare de a face din dorința lui un vis îndeplinit. Nea Mircea a fost mereu orgolios și încăpățânat. Lasă că vă arăt eu că se poate! Da, Nea Mircea, se poate, dar nu aici. Nu acum, iartă-ne! Suntem obosiți. E obositor să ai speranțe și să ți le destrame mereu alții. Am obosit înaintea ta cu mult timp. Uneori în țara asta lucrurile merg din inerție. Ceva total străin ție.
În țara lui ” Dacă nu ai pile, nu faci nimic!”, Mircea Lucescu a făcut totul de zero și a ajuns la infinit. Ne-a dus de la agonie la extaz. De la iluzie la realitate. De la vis la coșmar și dincolo de el. La final. Doar că finalul ăsta e doar al nostru. Noi, aici pe pământ, ajungem la final. Nu și Lucescu. Pentru că nu poți să pui punct când tu ești un infinit. Un infinit de bunătate, performanță și curaj. În toate interviurile Lucescu vorbește despre curiozitate și curaj. Două lucruri care i-au adus atâtea trofee și amintiri din toată lumea asta. Sunt sute de oameni pe care i-a ajutat, în inima cărora a ajuns. Și uneori ca să fii nemuritor e de-ajuns să rămâi într-o singură inimă. El a făcut înconjurul pământului din inimi pe care le-a ajutat să bată cu toată forța pentru același fenomen. Fotbalul.
I-a dat fotbalului tot și încă puțin. Un copil. Un copil pe care l-a lăsat să-și deschidă brațele ca să primească din plin toate lecțiile acestui sport cu miros de gazon și nămol. Să se lovească de toate colțurile și de toate dezamăgirile, ca mai apoi să vină să îl pupe pe creștet, după cea mai frumoasă înfrângere împotriva celui care i-a dat aripi. Nicio vârstă, niciun an, nicio matematică, nu te pregătește pentru despărțirea definitivă de cei pe care îi iubești cel mai mult. Răzvan acum e copilul care a rămas fără o aripă. Și fără sărutul de pe creștet.
În țara lui ”Cine ești tu, mă, ca să vorbești?”
În țara lui ”Cine ești tu, mă, ca să vorbești?” Lucescu a știut mereu cine este și a știut cum să îi ajute și pe alții să devină cine sunt astăzi. Lucescu a știut mereu cine o să devină. Și a devenit. Un infinit.
Doar că și cel mai bun antrenor din țara asta, e dator cu o înfângere în fața unui adversar pe care nu a reușit nimeni să îl învingă niciodată.
Dar Mircea Lucescu nu știe să piardă, așa că acum pregătește tactica la nivel înalt, într-un campionat în care mingea de fotbal e o întreagă galaxie.
Fotbalul e un etern început pentru că oamenii ca Mircea Lucescu i-au dat acestui sport infinitul!
Multumim, Mircea Lucescu!
.webp)
