Iranul e o țară care, astăzi, e condusă exact ca o închisoare! După „măcelul“ din ultimele săptămâni, când autoritățile au intrat „cu buldozerul“ în protestatari, situația a fost readusă sub control, cel puțin momentan, prin instaurarea terorii.

Pe străzile din marile orașe patrolează oameni îmbrăcați în civil, cu arma la vedere. Pe șosele, circulă mașinile forțelor de ordine, plus sute de indivizi pe motociclete. Toți sunt gata să intervină, dacă se face o adunare mai mare. Totul e gândit, astfel încât intimidarea să fie la cote înalte. 

În acest decor apocaliptic, iranienii din diaspora înceară să fie, în continuare, vocea conaționalilor lor din interiorul țării. Au fost organizate proteste iraniene, în marile orașe ale lumii, în weekend. Și figuri emblematice ale societății, cele aflate în exil, atacă vehement ce a făcut regimul de la Teheran, în ultimele săptămâni. 

Din lumea sportului iranian, o voce extrem de dură a fost cea a handbalistului Sajjad Esteki. Care până în sezonul trecut a jucat, în România, la CSM Bacău. Asta după ce îmbrăcase, anterior, tricoul de la Dinamo (2016-2018) și CSM București (2018-2019).

Sajjad Esteki: „Îmi e rușine că sunt în viață și văd suferința conaționalilor mei!“

Protestele sângeroase de acum au venit la 4 ani după cele declanșate de moartea lui Mahsa Amini, tânăra care a fost ucisă de poliția moravurilor pentru că a refuzat să-și acopere părul pe stradă. La vremea respectivă, în semn de solidaritate cu popor, Sajjad Esteki și-a anunțat retragerea de la naționala de handbal a Iranului.

De atunci, sportivul de 35 de ani nu mai poate merge acasă, pentru că riscă să fie închis și etichetat drept „deținut politic“. Cine ajunge într-o astfel de situație, în Iran, riscă să nu mai vadă niciodată lumina zilei!

Revenind la Esteki, el joacă acum în Rusia, la SKIF Krasnodar. Și de aici tocmai a postat un mesaj acid la adresa regimului de la Teheran. Încă un semn că și-a luat gândul de la a mai merge acasă, cât timp dictatura de acum domnește în țară.

„Nu îmi e frică nici de moarte, nici de rana sufletească pe care o duc cu mine, în fiecare zi. În schimb, mă simt de parcă sunt îngropat, puțin câte puțin, când văd cum tinerii din țara mea sunt uciși cu sânge rece. Îmi e rușine de mine că sunt încă în viață și ochii mei văd această vârsare de sânge a conaționalilor mei. Această durere nu poate fi ascunsă. Această rană nu poate fi vindecată. Eu stau lângă poporul meu, în luptă cu nedreptatea, cu tirania și cu uciderea oamenilor cu sânge rece. Și le transmit celor care tac, celor care n-au nicio reacție, celor care nu vor să-și pună viețile în pericol că, dacă nu erau acești oameni curajoși care ies pe străzi, nici voi nu ați fi existat. Să fiți conștienți că tăcerea voastră de astăzi nu e doar tăcere. Prin această tăcere deveniți susținătorii tiraniei! Iar această rușine va rămâne mereu cu voi. Trăiască Iranul! Sajjad Esteki, un copil al Iranului“, a scris handbalistul de 35 de ani.