INTERVIU
Povestea lui Alex Bobonete: de la un pas de paralizie, depresie și lacrimi seară de seară în Anglia, la unul dintre cei mai de succes psihologi sportivi din România
Fotbalul este cel mai iubit sport din lume, însă, din nefericire, doar un număr mic de practicanți ajung să strălucească pe cele mai mari stadioane. În schimb, cei care nu reușesc în fenomen trebuie să se reorienteze către alte meserii, însă drumul nu este deloc facil. Totuși, sunt și exemple de „da, se poate”.
În prezent, Alex Bobonete, după mai mulți ani de studii în Anglia sau Grecia, profesează ca psiholog sportiv, fiind unul dintre cei mai apreciați specialiști din domeniu. Totuși, până la „succes”, drumul a fost unul anevoios.
O accidentare la vârsta de 17 ani, pe când evolua la FC Voluntari, era pe punctul de a-l lăsa paralizat. După un diagnostic greșit și 3 luni la limita normalității, Alex Bobonete avea norocul să fie operat și astfel reușea să poată trăi din nou ca un om normal.
În perioada facultății în străinătate, protagonistul materialului a trecut prin momente grele, o depresie ducând la lacrimi seară de seară pentru o perioadă de trei luni.
De la vise, drame, momente grele, cât și realizarea pe plan profesional, Sport.ro vă invită să cunoașteți povestea lui Alex Bobonete.
Sport.ro vă prezintă povestea lui Alex Bobonete
Mulțumim că ai acceptat invitația noastră. Cum ești? Ce faci în această perioadă?
Salut, Iulian! Mulțumesc frumos că m-ați invitat. Sunt foarte ok, puțin obosit. Astăzi m-am întors destul de târziu, am aterizat după un camp de 5 zile în Anglia. Dar sunt ok, am timp să-mi revin.
Până să ajungem la poveștile din prezent, aș dori să începem cu începutul. Cum au fost primii tăi pași în fotbal?
Păi ideea este că intrăm cumva puțin în partea psihologică: mediul în care m-am născut a contat foarte, foarte mult. Sunt născut, crescut la Arena Națională, ceea ce înseamnă că, na, oarecum m-am născut în inima sportului, unde sunt majoritatea federațiilor, inclusiv cea de fotbal. Până la fotbal am practicat înot, la îndemnul alor mei, timp de 7-8 ani. Am făcut și puțină performanță. Între timp, însă, am descoperit o mare dragoste, și anume fotbalul. Revenind la mediul unde m-am născut, pe vremea aceea era o academie numită Pro Luceafărul, sub îndrumarea domnului Marcel Pigulea. Și acolo am jucat timp de 10 ani de zile. Cred că sunt printre cei mai longevivi jucători care au fost la Pro Luceafărul.
Cu cine ai împărțit vestiarul la Pro Luceafărul? Îmi aminteai mai devreme de niște nume mari.
Da, sunt destul de mulți jucători pe care în prezent îi vedem la televizor, inclusiv în echipa națională; sunt colegi în acest moment. Puțină lume știe că ei au jucat de mici împreună. Jucători precum Ianis Hagi, Răzvan Marin, Denis Drăguș, chiar și Nicolas Popescu... Toți au împărțit aceeași academie la Pro Luceafărul, care avea terenul pe vremea aceea chiar în incinta complexului național, vizavi de Federația Română de Fotbal.
Care era nivelul? Era doar o joacă sau știați că o să faceți performanță?
Fiind o academie axată strict pe partea grassroots, deci nivel de inițiere, parte juvenilă, nivelul era... Aveam antrenori destul de buni. Bine, pe vremea aceea nu se punea așa mare accent pe partea psihologică, însă antrenorii de acolo știau să îmbine, să spunem așa, joaca cu performanța. Aveam rezultate foarte bune. Pe vremea aceea, cei cu care concuram cel mai des — eu vorbesc acum de la vârsta de 6, 7, 8, 9, 10 ani — concuram cu Dinamo. Dinamo, țin minte că pe acea vreme era cam cea mai bună din București.
Ce jucători erau atunci?
Eu fiind născut în '99, generația mea avea jucători precum Robert Moldoveanu, Ion Gheorghe... Vă zic acum, încerc să-mi aduc aminte cei care încă joacă la un nivel destul de înalt, cel puțin în fotbalul românesc. Țin minte că Patrick Petre a fost la Luceafărul, ca mai apoi să plece la Dinamo. Vorbim de băiatul lui Florentin Petre. Erau jucători care încă evoluează la un nivel înalt.
Spuneai mai devreme de perioada Luceafărul. Spune-mi, te rog, o amintire cu Ianis Hagi, Răzvan Marin sau Denis Drăguș.
Ideea este că avem vârste diferite. Denis este generația mea, născut în '99, Ianis în '98 și am impresia că Răzvan în '96. Sper să nu mă înșel! Ceea ce înseamnă că nu eram mereu împreună. Cel mai apropiat, evident, că eram de Denis. Fiind aceeași generație, aveam antrenamente zi de zi împreună și meciuri. Ce pot să spun însă este că erau jucători care, chiar dacă au părinții pe care îi au, nu lăsau chestia asta să îi influențeze. Erau toți foarte muncitori. Evident, de Ianis și de Răzvan mai auzeam de la diverși antrenori din cadrul Academiei. La fel și Denis: Denis avea niște calități extraordinare. Se putea preconiza de pe atuncea că va ajunge la nivelul la care a ajuns, la nivel de top, dar era foarte muncitor în același timp. Și ce am putut să observ, așa, ca și trăsătură comună, a avut foarte multă susținere din partea părinților. Foarte multă susținere!
Cât despre amintiri... Toate câte îmi vin în minte sunt cu Denis driblând tot terenul, iar mai apoi marcând! Nu prea îi plăcea să paseze la juniori.
Tu pe ce poziție jucai?
Foarte bună întrebare! Am început portar. Nimeni nu știe, dar cinci ani de zile am fost portar. După care am decis că vreau să mă reprofilez. Când am trecut la 11 contra 11, în poarta mare, nici nu făceam față, fiind destul de mic în înălțime pe acea vreme. Domnul Pigulea m-a băgat libero, așa era atunci. Treptat-treptat am ajuns pe bandă. Mi-am dat și eu seama că abilitățile mele s-ar potrivi mai bine pe postul de bandă, de mijlocaș lateral, și stânga, și dreapta.
Dar mă gândesc că aveai conflicte cu Denis. El fiind atacant, dorind mereu să dribleze, probabil că nu pasa în diverse momente.
Da, bine, cu Denis... Denis, când a venit prima oară la Pro Luceafărul, eu eram încă portar. După aia, știu că m-a prins ca fundaș central, ca libero, el ca atacant. Avea mici conflicte cu toți din cadrul echipei. Repet, el ce făcea, făcea incredibil! Deci, la copii și juniori, în meciurile tari, de exemplu, cu Dinamo... Ți-am spus că cea mai bună academie pe vremea aceea era Dinamo. Nu te puteai înțelege neapărat cu el, nimeni nu se putea înțelege cu el!
De ce?
Avea dorința asta de a dribla, de a nu da drumul la minge. Repet, o făcea foarte bine! Adică și când pierdea mingea, țin minte că avea reacție. Intrăm puțin în partea psihologică, ceea ce mă interesează pe mine acum. Pe vremea aceea, evident că nu puteam să știu cât de importantă este reacția în momentul în care faci o greșeală. Așa era el pe acea vreme.
Îmi povesteai că, ușor-ușor, cei de la Pro Luceafărul au început să meargă către Academia Viitorului (n.r. - actual Farul) Știu că ai fost și tu în probe atunci. Cum a fost acea perioadă?
Da, acum toate informațiile pe care le voi spune nu știu 100% că sunt adevărate, pentru că eu vorbesc din ce mi-am amintesc. Eu vorbesc de acum aproape 14 ani. Domnul Pigulea, din ce știu, a fost antrenorul domnului Hagi, sau oricum se știau de foarte multă vreme. În momentul în care domnul Hagi și-a deschis Academia la Constanța, domnul Pigulea îi trimitea cei mai buni jucători. Evident, Ianis cu Răzvan au fost printre primii, Nicolas la fel, urmând și Denis, au mai fost trimiși jucători. Și după un deceniu petrecut la Pro Luceafărul, am decis să merg și eu probe, ca jucător mai ofensiv. Deja trecusem de la portar la fundaș central. Am stat acolo în jur de trei săptămâni, timp în care mi-am dat seama că fotbalul nu e așa ușor precum sună.
Care a fost cel mai greu lucru?
Era high-performance environment, adică oamenii erau profesioniști din orice punct de vedere, de la alimentație la programul de somn. Acolo am cunoscut jucători din generația '99 care apoi au ajuns la un nivel destul de înalt, cum ar fi Alexandru Mățan. Nu m-am putut adapta. Sunt un om foarte sincer: pe vremea aceea, evident că nu puteam să accept că nu mă ridicam la nivelul lor, dar ulterior mi-am dat seama și acum pot recunoaște că nu eram la nivelul lor, nici nu mă puteam gândi.
Știu că după perioada de probe la Viitorul ai ajuns la FC Voluntari, te-ai întors. Cum a fost mutarea, revenirea în București?
Da, împreună cu părinții mei, care m-au susținut în orice — și când zic orice, orice! — în ciuda a tot, am decis că cel mai bine e să mă întorc în București. Acela știu că a fost cam primul șoc emoțional pentru mine: faptul că am plecat, aveam așteptarea să rămân și, cu toate acestea, a trebuit să mă întorc. Asta era imediat după școala generală, după clasa a VIII-a, examenul de evaluare națională. M-am întors. Evident că am întrebat în stânga-dreapta unde mă pot duce. Domnul Pigulea a vorbit cu cineva de la Voluntari și am ajuns la academia celor de acolo. O academie care mi-a lăsat o amintire plăcută, tot așa, axată pe performanță, dar în același timp cu antrenori bine pregătiți și pe parte psihologică.
Îmi povesteai mai devreme tocmai că ai avut onoarea să colaborezi cu Adrian Mutu.
Asta după câțiva ani de academie. Dar în cadrul Academiei am crescut. Am crescut foarte mult! Aveam facilitățile necesare pentru nivelul fotbalului românesc: nu aveam nici prea puțin, dar nici prea mult. Și pas cu pas am avut și o perioadă de aproximativ un an în care am lipsit din fotbal, în urma unei accidentări destul de grave.
Povestește-ne cum a fost acel moment, acel episod cu accidentarea.
Eram... fix acum o lună s-au împlinit 10 ani de la operația care a urmat, care a fost în urma accidentării. M-am emoționat eu acum puțin, am devenit puțin anxios, paradoxal. Eram... se termina sezonul, eram Under 17. Urma să fac 17 ani, venea vacanța de vară, eram într-un meci-școală între prima echipă și echipa a doua, erau două echipe. Am sărit la cap. Eu nu obișnuiam neapărat să sar la cap foarte des, dar am făcut-o. Am sărit destul de sus, iar un jucător, coleg cu mine — care evident că n-a avut nicio intenție să facă acel lucru — m-a dezechilibrat, eu fiind în aer, și am căzut direct pe cervicală. Mi-am dat gâtul peste cap oarecum.
Din fericire nu s-a întâmplat nimic mai grav...
Da... A fost o poveste mai complicată pe care nu am apucat-o să o spun. Am făcut la un spital de stat, fiind minor, a trebuit să mă duc la un spital de stat. M-am dus singur; părinții mei au venit și au putut să mă ia cu mașina, dar nu-ți pot descrie durerea din acel moment! Nu mai știam nimic despre mine. Trăgeam stânga, trăgeam foarte mult stânga, asta îmi amintesc. Nu puteam să merg drept, coloana fiind foarte afectată, și măduva spinării implicit. Am ajuns la un spital de stat — îl știm cu toții, e de minori — unde mi s-a pus un diagnostic greșit: mi s-a spus că am contractură musculară. Eu, cele trei luni de zile care au urmat, m-am tratat pentru o contractură musculară, am făcut fizioterapie și așa mai departe pentru acea contractură musculară.
Trei luni de zile în care viața mea a fost... acum pot spune amuzantă, îmi amintesc cu... adică pot râde despre ce am trăit, dar în acel moment era un coșmar. Pentru că trei luni de zile nu am putut să fiu eu. Aveam două vertebre care mi-au atins măduva spinării. Asta însemna că, în cele trei luni în care eu m-am întors la fotbal, am fost în cantonament cu cei de la Voluntari... pe terenul de fotbal picioarele mi-o luau razna, alergam și cădeam în picioare. Colegii mei, evident, găseau partea amuzantă în asta, nu-i învinovățesc; era amuzant să vezi un jucător care efectiv alerga și cădea în picioare fără să fie atins de nimeni. Stăteam, de exemplu, când ne așezam la masă și picioarele mele — care, din cauza măduvei spinării care era destul de afectată — fugeau stânga-dreapta, adică nu mai controlam nimic. Dureri, nu pot să-ți explic în cuvinte, nici nu știu cuvintele pe care le-aș putea folosi pentru a descrie acele dureri.
Eu, în acele trei luni, am fost și într-o vacanță cu părinții mei; fiind fan cliff diving, am sărit de pe stânci în ocean. Da, era Oceanul Atlantic! Și după aceste trei luni în care nu am înțeles nimic, efectiv nimic, din viața mea, mama mea s-a gândit să mă ducă să-mi facă un RMN, pentru că cei de la spitalul de stat mi-au făcut o radiografie. Oricum nu s-ar fi văzut nimic, pentru că era foarte inflamată toată zona, mușchii s-au contractat foarte mult pentru a proteja coloana. Și din acel RMN... când am ieșit, țin minte că mama se ținea de mână cu asistenta, care să nu cadă, efectiv se țineau una pe altă, mi-au spus că... acea asistentă mi-a spus că nici n-a auzit vreodată de așa ceva: ca un om să stea trei luni de zile cu fractură de coloană cervicală. Acesta a fost diagnosticul pus.
Evident, am intrat, am fost la spital. Am fost la un spital incredibil, Monza. Era Brain Institute, așa se numea acel centru din cadrul spitalului. Am fost caz de urgență, m-au văzut niște specialiști.
Practic, ai fost la un singur pas de paralizie.
Da! Primul doctor care m-a văzut mi-a spus că au fost trei chestii care m-au salvat. Prima oară, Dumnezeu, pentru că acea căzătură... în urma acelei căzături nu prea te mai ridici. Faptul că eram slab ca și kilograme — aveam pe vremea aceea 56 kg — și terenul era un sintetic destul de moale. Dacă era ciment, nu te mai ridicai de acolo după acea căzătură. M-a văzut... am avut foarte mare noroc, era un doctor din Cluj, un doctor căruia îi datorez multe din ceea ce am realizat până acum; datorită dânsului sunt unde sunt, și de fapt încă exist. Și așa a făcut Dumnezeu ca el să vină fix în a doua zi în urma RMN-ului. Și a putut să mă vadă ca și caz de urgență. Mi-a spus în mod sigur că nici el n-a mai auzit așa ceva: ca un om să stea trei luni de zile cu coloana ruptă. Și mi-a spus că el era singurul pe acea vreme — a trecut un deceniu de atunci — care putea să-mi dea o semnătură că mă voi reîntoarce la fotbal. Și planul meu era... nu puteam să accept, în mintea mea de adolescent, că nu mă voi reîntoarce la ce iubeam și ce mi-am propus să fac, și anume fotbalul.
Adică, chiar dacă ai fost la un pas de paralizie, gândul tău tot la fotbal era?
Da! Când acel doctor a spus chestia asta, eram împreună cu ai mei; evident, ai mei mă însoțeau, fiind minor, trebuia să fie lângă mine. A fost destul de costisitoare operația.
Poți să-mi spui cât a fost?
În jur de 10.000 de euro pe vremea aceea.
Vorbim de 10 ani în urmă.
Da, între 8.000 și 10.000 de euro. Ai mei nu s-au mai gândit la bani. Din fericire, m-au susținut în orice. N-a fost cazul să mai ascultăm și altă opinie a altor medici. Mi-a spus că mă va face, mă va ajuta să mă întorc la fotbal. Și a fost totul de domeniu science-fiction-ului: m-am internat, să zicem, miercuri, vineri m-a operat, duminică eram acasă. O operație de șase ore, în care doctorul a ieșit cu două degete fracturate.
Păi de ce?
Pentru că oasele, în acele trei luni — eu fiind încă în plină dezvoltare fiziologică — s-au sudat. Un os, când se rupe, se sudează... se sudează prost. Și acel doctor, din ce-mi aduc aminte, a tras foarte mult de acel os ca să-l desprindă și și-a fracturat două degete. Nici eu nu înțelegeam de ce.
Cicatricea după operația suferită de Alex Bobonete
După acest episod greu, îmi povesteai că totuși ai revenit pe terenul de fotbal.
Da, da, da. Țin minte, cu ajutorul unui antrenor care acum face furori în fotbalul românesc — îl admir foarte mult pe domnul Florin Maxim — cu ajutorul domnului Max am ajuns la LPF. Țin minte că era o clinică în cadrul LPF-ului de recuperare pentru fotbaliști, pentru sportivi. După 8-9 luni de recuperare intensă am revenit.
Cum e domnul Florin Maxim? Pe lângă antrenor, cum e ca persoană?
Un profesionist desăvârșit. Asta aș putea spune.
La ce club l-ai vedea să ajungă? Corvinul e o poveste frumoasă, într-adevăr, dar la un moment dat trebuie să ridici nivelul... cel puțin pare că poate ridica nivelul.
Domnul Max știe unde vrea, unde vrea. Eu sper să ajungă cât mai sus! Îl țin minte și am doar amintiri frumoase cu dânsul. Era rigid, strict când trebuia să fie, și în același timp era și dezinvolt și știa să glumească, să te integreze foarte bine în grup. Dar, repet, când era vorba de performanță — și începea la vârsta aia să se pună o presiune pe performanță la 16-17 ani, cum e și normal, de altfel — nu mai vedea stânga-dreapta.
Aș vrea să ne întoarcem la FC Voluntari. În acea perioadă ai fost antrenat de domnul Adrian Mutu. Cum era ca antrenor?
Da, ideea a fost întotdeauna următoarea: cei mai promițători juniori — și tind să cred că eram, de aceea nici nu am fost trimis la altă echipă — eram cooptați la echipa a doua, care pe atunci era în Liga a III-a și era echipă destul de puternică, din ce-mi aduc aminte. Am jucat două sezoane și jucam cam meci de meci la echipa a doua a Voluntariului, iar, cum am mai spus și înainte, cei mai promițători ne mai luau în antrenament la prima echipă, care era în Liga a I. Am jucat și la meciuri amicale, am prins câteva antrenamente cu domnul Mutu.
Cum era?
Mie mi-a plăcut! La fel, era destul de strict pe teren; în afara lui știa însă cum să te facă... Ca junior era destul de greu, pentru că tu ieșeai la antrenament și vedeai că trebuie să joci contra Alexandru Tudorie, care a jucat la un nivel destul de înalt sau Lucian Sânmărtean. Cu domnul Sânmărtean am și o poză: când mă prezint, de exemplu, în munca mea actuală, când mă duc să mă prezint în fața unui grup de jucători sau a unui sportiv, pe primul slide folosesc o poză cu mine și cu domnul Sânmărtean pe acel teren, făcută de mama din tribună, dacă-mi aduc aminte bine, pentru a-mi putea lăuda — și mă pot lăuda și acum — că am împărțit terenul cu dânsul.
Zi-mi o poveste sau o amintire frumoasă cu domnul Sânmărtean.
Fiind junior, nu eram neapărat adus în nucleul veteranilor — era tutorele veteranilor domnul Sânmărtean la acea vreme — nu am povești care să-mi fi rămas întipărite în minte. Țin minte doar că era un gentleman al fotbalului, aș putea spune, și pe teren, și în afară. Nu am avut parte de bullying din partea niciunui senior.
Adică mediul a fost cumva sănătos?
Da, era destul de well-being, vorbind în termeni psihologici, era destul de ok. Destul de ok și surprinzător, deși, repet, în fotbal, care e un sport agresiv, să zicem așa, emoțional și mental — și am multe elemente pentru care spun asta — la Voluntari țin minte că era... n-am nicio traumă, să zicem așa.
Bobonete își aduce aminte cu zâmbetul de buze de momentele grele
Știu că, la un moment dat, ai fost pus în fața unei decizii importante: să continui cu fotbalul sau să-ți continui studiile? Ai ales studiile.
Da, aici pot discuta, îi pot implica pe părinții mei, care nicio secundă nu m-au lăsat, nu mi-au permis să las garda jos în ceea ce privește școala. Am avut mereu note bune, chiar dacă nu îmi plăcea școala, trebuie să recunosc. Le mulțumesc din suflet părinților: nu exista să nu am medii de bursă, nu exista... Și aici era totul împins de la spate. Deci nu era volatil, nu era neapărat liberul arbitru. Da, ai mei m-au împins foarte mult de la spate cu studiile. Am fost la un liceu bun în București, bun spre foarte bun, mai ales pe acea vreme. Și când cei de la Voluntari m-au îndemnat să mă duc la birou să semnez un contract, ai mei mi-au spus: „Bun”. Între timp, luasem legătura foarte random — totul a fost foarte random, nu am vrut eu să plec la facultate în străinătate; cum este viața, cum viața te duce în fața anumitor oameni, așa s-a întâmplat și în cazul meu — am cunoscut o persoană care m-a ajutat să iau legătura cu un centru care cu asta se ocupa: să-ți creezi un profil, un dosar și să aplici la facultate în afară. Dar nu am plănuit eu chestia asta.
De ce psiholog sportiv? E o meserie mai puțin întâlnită în România.
Da, nici eu n-auzeam, nici părinții mei, nici nimeni nu auzise în România pe acea vreme de psihologie sportivă. În urma unui test vocațional — acea companie te ajută să-ți dai un test vocațional — în urma acestui test vocațional, mi-a apărut acest profil, Sport Psychology, care m-a lăsat puțin „wow”. Am aplicat la două facultăți din Anglia. Era un dosar destul de stufos, trebuia să fii ajutat de cineva să-ți alcătuiești acest dosar. Am fost acceptat de ambele, cu o condiție de medie la bac, medie pe care am luat-o cu brio.
Și la 18 ani, la fel, ai mei mi-au dat un ultimatum, dar totul a fost... aveam foarte multă autonomie de alegeri. Adică ai mei mi-au spus: „Bun, te duci să semnezi acest contract”. Nu mă întreba de partea financiară, nu știu cât mi-ar fi oferit, probabil nu foarte mult. Eu zic, sincer, cu multă stimă, că aș fi avut șanse să debutez în prima ligă, să joc în prima ligă. Știam chestia asta, știam ce potențial aveam. N-am fost un jucător talentat, aproape deloc, sincer să fiu, dar foarte muncitor. Aveam o etică de muncă foarte, foarte bună.
Dar am stat să le pun așa pe foaie — cum de altfel lucrez cu sportivii din ziua de azi — și am pus plus și minus. Am împărțit foaia în două și am pus: „Semnez contractul, rămân în țară, tot trebuia să mă apuc de o facultate, probabil de un UNEFS, ca să-mi permită cu timpul și cu programul de antrenamente” sau „Îmi iau inima în dinți, 18 ani, plec în afară, singur, singurel”.
Cât de greu ți-a fost în acea perioadă? Îmi povesteai că te-ai luptat și cu o depresie atunci.
Am luat decizia de a pleca la facultate. Celor de la Voluntari le-am spus... Ideea era că eu nu voiam să le spun, pentru că voiam să rămân bine — îmi pare rău dacă se uită cineva de la FC Voluntari la noi, dar așa a fost ok pentru mine — voiam să rămân cât de bine antrenat ca să pot juca și în Anglia. Am jucat și în Anglia. Le-am spus cu o săptămână înainte celor de la FC Voluntari că voi pleca în Anglia. Mi-au spus: „Ok, în vacanță, cât stai?”. Zic: „Nu în vacanță, la facultate!”. „Păi, bun... și la antrenamente?”. Ei nu puteau neapărat să accepte faptul că eu voi pleca și nu mă voi mai întoarce la echipă. Evident că n-au putut să mă oprească. Unii dintre ei chiar m-au susținut în acea decizie.
Am plecat la facultate singur, singurel, fără familie. Nimeni cu mine! Am experimentat ceea ce se menționează în psihologie, culture shock (șoc de cultură), un șoc care pe partea psihologică m-a afectat foarte, foarte, foarte rău. După trei luni de zile mi-a căzut părul, aveam aici un gol pe partea dreaptă (n.r. - arată zona).
Nu din cauza nivelului academic. Nivelul academic era wow, profesorii erau... Am, de exemplu, un profesor care acum, pe partea de psihologie sportivă, e ca un fel de părinte, adică are niște teorii și un research foarte, foarte bine dezvoltat. Adică profesorii erau clar altceva. Dar pe partea socială nu m-am putut adapta. Nu vreau neapărat să dau vina pe țară — toată lumea m-a întrebat, da, clima, vremea, oamenii — nu neapărat, oricum nu puteam eu controla.
Ai ieșit din zona ta de confort, erai departe de casă.
Exact! Mi-am ieșit, fiind născut și crescut în București, cu obiceiurile de viață, cu foarte multe anturaje de București. A fost un șoc, un șoc emoțional pe care l-am trăit: să mă duc undeva unde nu mă cunoaște nimeni, unde oamenii erau destul de diferiți față de prietenii mei de acasă. Prietenii mei de acasă, la vârsta aceea, 18 ani, le plăcea să iasă în cluburi. Eu aveam un grup pe WhatsApp, țin minte, unde ei trimiteau poze, videoclipuri, și eu eram între patru pereți în campusul din Anglia. Iar toate aceste lucruri au contribuit la o mică depresie. Gânduri foarte, foarte nasoale — acum înțeleg mult mai bine la ce ar fi putut duce acele gânduri.
Ce fel de gânduri aveai?
Plângeam noapte de noapte. Atunci n-aș fi putut să recunosc că plâng noapte de noapte; acum n-am nicio problemă cu chestia asta. Deci nu exista noapte... Ții minte că în acele trei luni, primele trei luni, din septembrie până în decembrie, când m-am întors acasă, aveam cred că, nu exagerez, zeci de nopți în care am plâns, pentru că voiam acasă. Voiam acasă! Asta era singura chestie. Când m-am întors acasă, era totul lapte și miere.
Îmi povesteai mai devreme faptul că ați fost 12 când ați început cursul de psiholog sportiv și doar tu ai terminat...
Da, cum ți-am mai spus, eu văd domeniul studiului de psihologie sportivă împărțit în două. E un domeniu apărut destul de recent. Până și în afară, adică gândește-te că și în Anglia sunt foarte puține facultăți care oferă programe de licență în sport psychology. La început e o combinație între sport science și psihologia tradițională, să spunem așa. Și oamenii nu știu neapărat de acest domeniu.
Când am început, în primul an, țin minte că eram în jur de 12, poate maxim 15 studenți. Au trecut ceva ani... nu-mi aduc aminte. După primul an, vreo trei drop-outs, s-au lăsat de facultate. În ultimul an, țin minte că eram eu cu două fete, două englezoaice — discutam cu ele pe Snapchat, se folosea Snapchat pe atunci — și le-am întrebat când începe facultate, iar ele au spus: „Alex, noi ne-am mutat la alt profil, la sport science”. Și am rămas puțin prost, eu fiind în țară, nu știam ce voi face, că eram efectiv singurul student rămas. Am luat legătura cu profesorii, iar ei nu au încercat să mă convingă să plec la alt profil. Aveam ore... Ți-am spus că a fost mai complicat: în primul an mi-am înghețat un an, am pierdut un an de facultate, că nu puteam să mă întorc în starea emoțională deplorabilă pe care o aveam și a trebuit să-mi îngheț anul.
În anul doi, când să mă întorc la facultate — din fericire pentru mine, poate sună puțin aiurea — a venit COVID-ul. COVID-ul a însemnat că n-am mai putut să plecăm și am rămas în România. Și anul trei la fel, am putut să-l fac tot online. Și anul trei, fiind ultimul an și fiind singurul student, aveam ore în care eram doar eu cu profesorul online. Era puțin ciudat, dar am încercat să profit de chestia asta.
După ce ai terminat studiile, cum a fost să și profesezi? Știu că în România e un subiect tabu. Adică multă lume se ferește de psihologii sportivi, sau de psiholog în general. Cât de greu ți-a fost? Cât de greu a fost să intri pe piață?
M-am întors în țară și, la fel, timing-ul a fost perfect. Cred că cineva acolo sus ține câtuși de puțin la mine, pentru că fix m-am întors în țară după studii, s-a deschis Barça Academy România în București. Și, sincer să spun, nu mai știu în ce conjunctură, am ajuns la legătură cu cel care a adus Barça Academy. În urma unui scurt interviu și cu coordonatorul — coordonatorul acesta e trimis direct de la Barça, este catalan — în urma acestui interviu m-au angajat.
Pot spune că am avut noroc... „noroc” e puțin spus! O tonă de noroc, da? Foarte, foarte, foarte mare noroc pentru chestia asta, pentru că, cum ai spus și tu, e greu. Eu încă nici nu terminasem oficial studiul, eu mai aveam să-mi dau încă... mă rog, am să-mi dau dizertația, lucrarea de final de master, și lumea... nu pot să spun că cluburile din România, nu doar de fotbal, cluburile sportive, asociațiile sportive, se înghesuie să semneze un psiholog sportiv, să zicem așa.
De ce crezi că e situația asta? De ce se ferește lumea? Din experiența ta de până acum.
Da, din experiența mea și din ce am discutat în acești ani de când sunt în țară — de trei ani sunt întors în țară — aș putea spune partea financiară. Toți invocă acest element: partea financiară.
E așa de scump un psiholog sportiv?
Nu! Pot spune că nu. Din păcate, pot spune că nu. Este un alt salariu, iar cluburile, în special de fotbal, nu vreau să critic fotbalul, este sportul care îmi aduce plăcerea... Fotbalul este sportul la care psihologia sportivă este cea mai slab dezvoltată. Au această gândire, în care antrenorul trebuie să le știe pe toate. Sunt și antrenori care cred că le știu pe toate. Nu cred că conștientizează cât de folositor poate fi un psiholog sportiv.
Alex Bobonete, unul dintre cei mai apreciați psihologi sportivi
Ai mai mulți sportivi cu care activezi, din ce ramuri sunt?
La finalul colaborării cu Barca Academy, am început să lucrez mai mult în ședințe de consiliere. Nu lucrez doar cu fotbaliști, studiile pe care le facem te pregătesc să poți să fii capabil să lucrezi cu orice sportiv, fie el și șahist.
În ciuda acestui aspect, lumea încă se ferește de domeniu. În discuția privată avută anterior povesteai de un episod de la o academie celebră în România.
Da, e un jucător de la cea mai bună academie și din prezent din România. Am avut prilejul de a lucra cu un jucător foarte bun din academie lor. Nu mă refer doar la nivel tehnico-tactic, ci și la nivel psihic ajunsesem la un nivel foarte bun, impresionant pentru vârsta lui. Într-o zi, mama lui mi-a spus: „Alex, să știi că de aia este el mereu pe fugă și se mută dintr-o cameră în alta - el stând acolo, în academie - unii părinți au spus că e mai bine să nu se afle că acel jucător face ședințe de psihologie sportivă. Am rămas perplex! M-a șocat, nu am știut cum să reacționez.
Acel băiat are și un părinte destul de cunoscut, care a practicat sport.
Da! Provine dintr-o familie de fotbaliști. Copilul nu avea nicio vină, eu am înțeles acea chestie. Nu am știut cum să reacționez. Mama mi-a spus: „Nu te supăra, dar nu este decizia noastră”. După, în următoarea ședință, am atins acest subiect. Mi-a spus: „Alex, dacă ar auzi colegii mei sau antrenorii, ar râde de mine că sunt nebun, că de ce fac ședințe de psihologie”. Este stereotipul clasic, am încercat să fug de el, dar intră și acum în discuție. La nivelul nostru este un stereotip să faci ședințe de consiliere, se consideră că ai probleme.
Având în vedere experiența ta, care crezi că e cea mai importantă schimbare pe care o poate un psiholog sportiv?
Ca să spun așa, psihologul sportiv schimbă doar ce i se permite să schimbe. Noi venim doar cu idei, dar la finalul zilei nu vom face intervenții fără solicitarea sportivilor sau a antrenorilor. Am încercat să am o relație strânsă cu toți, nu ai nicio șansă să ai rezultate dacă nu ai o relație strânsă cu antrenorul sau conducerea.
Noi, individual, facem o evaluare a nevoilor în urma unor ședințe. Nu mă întreba câte! Toată lumea mă întreabă, părinții sau antrenorii, în câte ședințe se va schimba persoana respectivă... Nu există un răspuns concret! Am avut sportivi care, după 3 ședințe, pe care îi știam foarte bine, iar la alții după abia 8-9. Se face un plan de intervenție, transmiți că vrei să lucrezi pe ceva anume... Cum ar fi reacția după greșeli! Nu știu cum să se autoregleze emoțional. Aici intervine un om ca mine care, pas cu pas, te ajută să de descoperi pe sine. Pas cu pas se vor vedea schimbări. La noi nu se poate măsura progresul! La noi progresul se vede diferit!
Se vede clar că ești pasionat de ceea ce faci. Pe finalul interviului, aș dori să te întreb dacă regreți faptul că ai luat decizia de a renunța la fotbal și a îți face studiile în Anglia? Consideri că aceasta a fost decizia cea mai bună?
Nu regret deloc! Am regretat când am ajuns în Anglia, fiind în starea aceea emoțională. Acum, dacă dau timpul înapoi, nu regret nimic! Sunt de părere că totul se întâmplă cu un motiv. Depresia pe care am avut-o în Anglia m-a învățat că viața nu e roz, cu bani de la mama sau de la tata. Trebuie să găsești, din toate chestiile mai puțin plăcute, ceva bun. Îmi place acea metaforă cu ceasul: și la ceas dacă îi scoți bateriile, tot va indica ora bună de două ori!
Dacă aș putea să îi ofer un mesaj copilului Alex, i-aș transmite foarte multe mesaje! Sincer, l-aș îndemna să fie mai curios și mai deschis. Mi se par două calități fără de care nu poți avea succes în viață!
Totuși, sunt sigur că acel copil ar fi mândru.
Da... Sper că da! Mai am mult până îmi ating potențialul maxim, încă învăț! Tind să cred că am arii în care mă pot dezvolta foarte mult, dar o iau pas cu pas.
Bobonete, în timpul cursurilor de psihologie sportivă
