România va începe de vineri campania de calificare pentru Mondialul din 2026. Pentru un român, turneul final din Canada, Mexic și SUA se vede deja la orizont. Sport.ro prezintă povestea unui antrenor de 45 de ani, aproape necunoscut la noi, dar care e ca și calificat cu naționala Iranului pentru Cupa Mondială de anul viitor.
Într-un fotbal românesc, în care excelează, de obicei, personajele „zgomotoase“ și cu destule derapaje comportamentale, cei cu bun simț, cu etica muncii și cu decență sunt ba marginalizați, ba „țepuiți“.
Practic, peisajul dezolant de la noi te îndeamnă, de multe ori, să-ți iei lucrurile și să-ți încerci norocul printre străini. Unde măcar ai convingerea că e răsplătită competența, că impostura și nesimțirea nu reprezintă niște atuuri. Probabil, de aceea, avem antrenori valoroși, precum Cosmin Olăroiu, Răzvan Lucescu sau Ladislau Bölöni care, odată ce au evadat de aici, duși au fost și nu s-au mai uitat înapoi.
Dar avem și alți români, foarte buni profesioniști, care poate că nu se bucură de notorietatea antrenorilor pomeniți mai sus, dar au reușit să-și facă un nume în străinătate. Printre ei se numără și hunedoreanul Alin Dincă (45 de ani). Cu o poveste fascinantă pe care sport.ro o prezintă, în exclusivitate, în cadrul unui interviu care poate fi citit, în rândurile de mai jos.
Sport.ro: Avem foarte mulți români care activează în țările arabe, dar românii care au ajuns în fotbalul iranian pot numărați pe degete. Cum ai ajuns tocmai în această țară?
Alin Dincă: În 2020, am avut varianta de a merge la Traktor. Clubul își căuta un antrenor cu portari pentru stafful turcului Mustafa Denizli și m-au ofertat pe mine. Într-o primă fază, am primit oferta cu un pic de reticență. M-am gândit, inițial, la tensiunile din regiune, dar am decis să merg pentru că Traktor urma să facă un cantonament în Antalya. M-am gândit că n-am nimic de pierdut, merg două săptămâni și, dacă nu-mi place sau ceva nu-mi convine, atunci mă pot întoarce din Antalya înapoi. În acel moment, nu știam ce fel de echipă e Traktor și îmi luasem ceva informații doar așa, de pe internet. Nici nu știam pe cine să sun din lumea fotbalului, ca să adun mai multe informații... Până la urmă însă, alegerea s-a dovedit a fi una inspirată, Traktor fiind o echipă cu o tradiție foarte mare în fotbalul iranian și cu foarte mulți fani.
În fotbalul românesc, unde ai lucrat, înainte de a ajunge în Iran?
Am fost la Universitatea Cluj, în 2014, și la Ceahlăul, în 2019. Atât. Sunt plecat de foarte mult timp din țară și aceste două experiențe au fost singurele pentru mine în fotbalul românesc.
În ce țări ai mai lucrat?
Am muncit în Germania, în Cipru, în Arabia Saudită. Nu-mi place să-mi schimb foarte mult locurile de muncă. La APOEL Nicosia, aș fi vrut să rămân mai mult timp, am și avut contract pe 2 ani dar, după aproximativ 7 luni, am plecat. Pentru că îi promisesem domnului Liviu Ciobotariu că, în momentul în care va semna un contract, mă voi alătura staffului său. Acum, în Iran, am mai mult de 5 ani. La Traktor, am stat 3 ani și jumătate, perioadă în care am schimbat 11 antrenori principali. M-am bucurat că am putut lăsa ceva în urma mea. Cred că dețin recordul de longevitate, la Traktor, printre antrenorii străini. Ceea ce e o performanță, mai ales că sunt un antrenor plecat singur din țară, fără staff. Iar la Federația Iraniană de Fotbal, am deja 2 ani.
Cum de ai rămas la Traktor, deși antrenorii principali s-au schimbat pe bandă?
Clubul Traktor și portarii de acolo cu care am lucrat mereu au insistat pentru rămânerea mea. În plus, ultima dată când mi-am prelungit contractul cu Traktor, am avut niște clauze foarte puternice. Dar, pur și simplu, pe munca mea i-am convins! A fost un contract pe care mi l-am negociat singur, fără agenți, fără nimic. A fost o discuție între mine, managerul general și patronul echipei.
Ce fel de echipă a fost Traktor, unde ți-ai făcut debutul în fotbalul iranian?
Traktor, chiar dacă e o echipă foarte mare, duce lipsă de rezultate. N-a câștigat niciun campionat. Când am ajuns eu acolo, avea doar o cupă. Cum am ajuns acolo, a intervenit o problemă majoră și anume pandemia. S-au închis granițele și, timp de 11 luni, am fost obligat să rămân pe teritoriul țării. Pe de altă parte, pentru mine, pandemia a venit ca o binecuvântare.
Cum așa?
Coincidența a făcut ca, în aceeași perioadă în care am început eu pregătirea cu Traktor, aveau ei un portar accidentat, operat de menisc. În perioada pandemiei, chiar dacă a fost totul închis și n-aveam voie să ieșim pe străzi, eu îl chemam pe băiat și făceam pregătire cu el în grădina hotelului, unde eram cazat. Proprietarul hotelului, un om extraordinar, a ținut hotelul deschis doar pentru mine și pentru încă două persoane. Din 80 și ceva de angajați, a ținut 12 doar pentru noi. Și am profitat de situația asta și l-am antrenat pe băiat în grădina hotelului. Și, în momentul în care restricțiile au fost puțin relaxate și s-au reluat antrenamentele cu echipa, după vreo 3 luni, portarul meu își revenise din punct de vedere medical. Și, chiar dacă era un portar de rezervă și nu apărase în ultimii 3 ani decât 4 meciuri, a profitat de plecarea portarului titular și a devenit numărul 1, la Traktor. Practic, atunci i s-a schimbat și lui destinul. Pentru că, cu el titular, am câștigat finala cupei. Și, prin câștigarea cupei, am avut drept de participare în Liga Campionilor Asiei și am făcut istorie cu el. Ne-am calificat din grupă, iar el a fost ales cel mai bun portar din Asia.
Cine a fost portarul respectiv?
Mohammad Reza Akhbari (foto, jos). Cu el în poartă, am câștigat a doua cupă din istoria clubului Traktor. După care, am continuat să muncesc la ei alți 3 ani și jumătate.
La naționala Iranului cum ai ajuns?
După Campionatul Mondial din Qatar, antrenorul principal, Carlos Queiroz, a fost schimbat din funcție. În locul lui, a fost instalat un antrenor iranian, Amir Ghalenoei, care e în funcție și acum. Și, în acel moment, portarii care erau în lot mi-au cerut să fac pasul la echipa națională. Deci, am ajuns în stafful domnului Ghalenoei la cererea directă a portarilor și a selecționerului Ghalenoei.
Te știau de la Traktor?
Da. Mă știau toți de la Traktor. Printre ei era, bineînțeles, și Akhbari. Care, între timp, ajunsese deja căpitan de echipă la Traktor și era convocat și la echipa națională. Dar uite că și ceilalți portari m-au apreciat, chiar dacă veneau de la echipe diferite, în concurență cu Traktor.
De când ai început la naționala Iranului?
Prima mea acțiune cu naționala Iranului a fost în martie 2023. Am avut două meciuri amicale cu Rusia și cu Kenya. Eu, fiind sub contract cu clubul Traktor, federația a făcut o cerere ca să fiu lăsat să plec de la club. Atunci, la această prima acțiune, am mers doar două săptămâni cu echipa națională. După cele două săptămâni, m-am întors la club și am terminat sezonul cu Traktor. După care, din iunie 2023, am început să lucrez la echipa națională cu norma întreagă.
Ce competiții ai avut până acum cu reprezentativa iraniană?
După ce am devenit angajatul full-time al federației, în vară, am avut doar meciuri amicale, plus o competiție de pregătire, CAFA, pe care am și câștigat-o. A fost, practic, o perioadă precompetițională pentru Cupa Asiei. Care s-a ținut în Qatar, în ianuarie – februarie 2024. Am avut un parcurs bun. Am scos Japonia în sferturi. Cred că a fost prima victorie a Iranului împotriva Japoniei după 18 ani. Am pierdut, din păcate, în fața Qatar-ului, în semifinale. O echipă pe care o bătuserăm cu 4-0, cu 2 luni înainte, într-un amical. După care, am bătut-o, din nou, în preliminariile Mondialului din 2026, cu 4-1.
Practic, ești ca și calificat cu Iranul pentru Cupa Mondială din 2026...
În clipa de față, am disputat șase jocuri și din 18 puncte posibile, avem 16. Suntem calificați, în mare măsură. Din Asia, doar noi și Japonia avem 16 puncte.
Ai visat vreodată că vei avea șansa de a participa la un Mondial, ca antrenor cu portarii?
Niciodată n-am visat! Niciodată n-am visat! Totuși, vorbim de o echipă națională mare. În momentul de față, suntem pe locul 18 mondial. O experiență fantastică. Nu m-aș fi văzut niciodată, mai ales la vârsta mea, de 45 de ani, să ajung la o echipă națională. La început, am și ezitat puțin să accept oferta federației cu gândul ăsta... Mă gândeam că îmi doresc să fiu în fiecare zi pe teren, că meseria asta, de la echipa națională, e diferită, mult scouting... Dar acum munca la echipa națională a ajuns să-mi placă foarte mult. E o muncă diferită, comparativ cu munca de la club.
Cu cei din stafful naționalei Iranului cum te înțelegi? Mai e vreun străin pe bancă, în afară de tine?
E italianul Antonio Manicone, cu o experiență de 7 ani în naționala Elveției. În rest, selecționerul Amir Ghalenoei e un om cumsecade. Te sprijină din toate punctele de vedere și încearcă să-i facă pe toți din echipă să se simtă importanți. Nu ține cont că ești vedeta lotului sau magazioner. Are același comportament, cu mult bun simț, cu toată lumea. Ca antrenor, Ghalenoei e cel mai titrat din istoria fotbalului iranian. E un adept al fotbalului ofensiv. Preferă să câștige un meci cu 3-2, în loc de 1-0. Și filosofia lui se vede în cele 73 de goluri pe care le-am marcat, de când e el selecționer, în 29 de meciuri. E și ajutat de un staff foarte puternic pe care și l-a format. Din echipa tehnică mai fac parte, pe lângă mine și Antonio Manicone, Saeid Alhoei, care lucrează cu Ghalenoei de 8 ani și care e foarte pasionat de fotbal. Apoi, asistenți sunt și Andranik Teymourian și Rahman Rezaei, doi foști mari jucători ai echipei naționale, care au și evoluat în Premier League, respectiv Serie A. Antrenorul nostru de fitness, doctorul Ghorban Alipour, a fost și la Mondialul din 2022 cu precedentul staff al naționalei. Și echipa noastră care analizează meciurile e formată din oameni de top, tineri și foarte talentați.
Cât de sus țintește naționala Iranului cu stafful și cu lotul actual?
Acum, ocupăm locul 18 în clasamentul FIFA. E cea mai bună clasare a naționalei din ultimii 20 de ani. Suntem și aproape de a ne califica la Mondiale. Poate fi cea mai rapidă calificare la un Mondial din istoria fotbalului iranian. Cu acești jucători, acest staff tehnic, acest selecționer, plus mediul bun pe care l-a creat el, sunt foarte optimist că vom putea trece de prima fază a grupelor, la Mondialul din 2026. Ar fi o performanță, în premieră, în istoria fotbalului iranian.
Cum te-ai acomodat cu viața din Iran?
Iranul pentru mine a fost... acasă! Și spun asta cu toată sinceritatea. Am întâlnit foarte mulți oameni calzi, am întâlnit foarte mulți oameni foarte bine pregătiți, oameni foarte prietenoși, foarte asemănători cu românii. Comparându-i cu nemții, firește, sunt total diferiți. Aici, își respectă foarte mult tradițiile, își respectă foarte mult familia. Se întâlnesc, în fiecare seară, în casă și își petrec timpul împreună. Din acest punct de vedere, seamănă foarte mult cu noi. Încă o dată, o țară cu oameni foarte calzi! E o țară foarte diferită față de ce ni se prezintă la televizor!
De România ce știu?
Foarte multe, mai ales la Tabriz, orașul de unde e echipa Traktor. Pentru că au experiențe foarte plăcute cu românii. Și din punct de vedere al mediului de afaceri și din punct de vedere sportiv. Fabrica de tractoare din Tabriz a avut legături strânse cu mediul de afaceri românesc. Acum mulți ani, din ce am înțeles, a și fost echipa Traktor în cantonament, în România. Iranienii sunt niște admiratori ai Generației de Aur din fotbalul românesc. La Traktor, a și fost, la un moment dat, un antrenor român care a făcut performanțe, regretatul Vasile Godja. La Tabriz, toată lumea vorbea la superlativ de el, cu respect. Foarte mulți oameni din stafful administrativ al lui Traktor i-au fost elevi. Repet, vorbeau foarte frumos despre el. Și din punct de vedere profesional, dar și din punct de vedere uman.
Fotbalul din Iran cum e?
Din punct de vedere al nivelului, e un fotbal fizic. Asta și datorită condițiilor. Fiind o țară foarte mare, se întâmplă foarte des ca, în nordul țării să fie 0 grade, în iarnă, iar în sud să fie plus 30. Automat, terenurile de antrenament suferă puțin. Și au dezvoltat un fotbal foarte fizic, dar sunt jucători foarte pasionați și pun suflet în tot ceea ce fac ei. Îi respect foarte mult. Făcând o comparație cu fotbalul din zona Golfului Persic, unde în Emiratele Arabe sau în Arabia Saudită diferența o fac jucătorii străini și unde au voie să aducă 7-8 străini la fiecare echipă, aici joacă maxim 3 străini în echipa de start și se pune bază pe jucătorii localnici. Dar au un campionat puternic!
Jucătorii au calitate?
Da. Au o calitate tehnică bună. Drept dovadă că sunt mulți jucători care joacă în campionatele puternice. Sunt și mulți jucători de perspectivă. Dar sunt anumite cluburi cu potențial mai redus în ceea ce privește infrastructura. Dar repet: nu e un campionat simplu. Și s-a spus, nu o dată, că meciurile din Liga Campionilor Asiei sunt mai ușoare în comparație cu meciurile din campionatul intern.
Ce orașe îți plac în Iran?
Eu sunt foarte atașat de Iran. Sunt multe orașe care îmi plac, fiecare cu farmecul lui. Îmi place foarte mult Insula Kish. Îmi plac Isfehan-ul, Tabriz-ul. Îmi place Teheranul! Un oraș cosmopolit, mai ales nordul. Să știi că îmi place să merg pe la sate, să văd cum gătesc, să mănânc din mâncarea lor tradițională. Să știi că aici am întâlnit o chestie comună. Peste tot, indiferent de zona în care am fost, toată lumea mi-a deschis ușa casei și mi-a pus pe masă ce a avut mai bun! M-a fascinat mereu căldura cu care oamenii își pot trata musafirii!
I-ai recomanda unui român să meargă în Iran pentru turism?
Mereu! Și să știi că am și întâlnit aici foarte mulți turiști din România. Și îmi creștea inima de fiecare dată, auzind limba română aici. Când am putut, i-am ajutat cu unele sfaturi. Îmi place să cred că am fost un foarte bun ambasador al României, dar și al Iranului. Aici, e o țară fantastică pentru turism. Iranul are o bucăterie fantastică! Și e o plăcere să le vizitezi locurile, bazarurile... Cine va veni aici, ca turist, va trăi o experiență memorabilă. Garantez asta!
