• Campioană la Roland Garros 2018
• Campioană la Wimbledon 2019
• Locul 1 WTA la finalul anilor 2017 și 2018
• 64 de săptămâni ca număr 1 mondial
• 24 de titluri WTA la simplu
• Un titlu WTA la dublu
De aici trebuie să plecăm când vorbim despre Simona Halep. Două titluri de Mare Șlem, 64 de săptămâni numărul 1 mondial! Foarte puțini sportivi din întreaga lume se pot mândri cu asemenea performanțe. Iar Simona are meritul că s-a ridicat în acest sport prin forțe proprii, exclusiv datorită ajutorului părinților. O țară care i-a dat pe Ilie Năstase și Virginia Ruzici, câștigători de Grand Slam, nu are o Academie de tenis unde să fie îndrumate și pregătite tinerele talente. Asta trebuia să fie o prioritate națională, ca și la handbal, de altfel. Sau acum, la înot, după medaliile mondiale și olimpice ale lui David Popovici. Și nu, nu statul român trebuie să le facă neapărat, dar statul român poate crea facilități pentru cei care vor să investească într-o academie de tenis, handbal sau înot.
Trebuie să fii lipsit total de sentimente, un om sec, trist sufletește, ca să nu poți aprecia marile meciuri și marile victorii ale unui conațional, să nu te poți bucura că un român e cel mai bun din lume aproape un an și jumătate și că se menține în primii 5 sau în primii 10 de pe Mapamond ani la rândul. Atunci, pentru ce mai stai aproape de sport, pentru ce îl mai comentezi, dacă ești un posomorât al vieții și vezi numai catastrofe când victoriile unui sportiv din țara ta sunt atât de frumoase?
Simona, supremul în sport
Pentru mine, Simona a reprezentat supremul în sport ani la rând. A fost seva cu care mi-am găsit resursele de a scrie despre tenis și nu numai, mi-a adus ce așteptam de mult timp în sport – emoția, bucuria, satisfacția, mândria.
Să spui acum că, de fapt, nu a avut cu cine să se bată, că adversarele au fost slabe, așa cum mai afirmă unii și despre Steaua care a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1986, e josnic. Ești un mic nimic dacă gândești așa. Avem atât de puține momente de bucurie în sportul românesc, încât e inexplicabil cum nu le putem aprecia atunci când ele apar.
Uitați-vă în ce țară trăim. Ne desconsiderăm și le găsim tot felul de „bube” unor oameni care au fost cei mai buni din lume în sporturile pe care le-au practicat: „Hagi n-a fost chiar atât de mare”, „Halep n-a avut adversari”, „Neagu a jucat doar pentru ea”. Toți au recunoașterea și respectul celor din afara țării. Noi îi denigrăm.
Atenție, nu sunt adeptul unei proslăviri continue. Când sunt de criticat, îi criticăm. Dacă au făcut greșeli, le comentăm, dar mi se pare lipsă de bun simț să le anulăm toaate meritele și să-i considerăm doar niște oportuniști.
Greșelile Simonei
Bineînțeles că Simona a făcut greșeli. Atunci când și-a concediat tot stafful românesc și a ales să plece la Academia lui Mouratoglou. Sau atunci când nu a declarat la ITIA suplimentul pe care echipa lui Mouratoglou i l-a dat. Pentru toate, a plătit. Toate astea i-au adus și această retragere într-un fel lipsită de glorie, după un 1-6, 1-6 într-un turneu destul de modest, cel de la Cluj.
Dar Simona va rămâne în mintea mea ca o mare sportivă, o mare luptătoare, o româncă ambițioasă care s-a luat la trântă cu toate marile jucătoare de tenis din întreaga lume, pe care le-a depășit de două ori în cele mai importante turnee și deasupra cărora a stat timp de 64 de săptămâni.
Mulțumim, Simona! Poate că am fi vrut mai mult, deși ne-ai oferit enorm.
