Viorica Mărcuș este un exemplu al pasiunii pure pentru fotbal, care, odată ce s-a îndrăgostit de jocul cu mingea, nu a mai putut să își scoată din sânge acest „microb”.
Lucica Dima, fiica Vioricăi Mărcuș, a povestit pentru Sport.ro de unde a plecat fascinația mamei sale pentru fotbal și cum a ajuns să își rupă două coaste, după ce a mers la un meci al echipei din Bacău.
De la deplasările cu A.S. Răcăciuni, până la Cupa Campionilor Europeni câștigată de Steaua
O pasiune pornită din iubirea pentru soțul ei, care a fost fotbalist al formației A.S. Răcăciuni, a dus-o pe Viorica Mărcuș în tribunele stadionului Municipal din Bacău. Ca mai apoi, să o trimită în fața televizorului, unde urmărea cele mai importante competiții sportive.
Fiica ei a povestit cum a trăit Viorica Mărcuș finala Cupei Campionilor Europeni câștigată de Steaua, la Sevilla, în 1986, dar și cum urmărea alte sporturi cu mare interes la televizor, cu un carnețel în care își nota cele mai importante momente.
„Bunica ultraș” nu s-a mulțumit doar să privească și să scandeze pentru echipa pe care o susținea. În tinerețe, juca și în meciuri de amatori și trăia fotbalul în cel mai pur mod.
Sursa foto: Delcampe
De unde a început totul
Mama dumneavoastră a fost o fană înfocată a echipei SC Bacău. Îmi puteți povesti mai multe?
Mama mea a prins acest „microb” încă din tinerețe, de când s-a cunoscut cu tatăl meu. Acesta activa la o echipă comunală, de la Răcăciuni. De aici a început toată povestea și a dăinuit până a murit.
Mai știți cum se numea echipa?
Nu mai știu, asta se întâmpla înainte de 1956, pentru că eu sunt născută în 1956. Ei s-au cunoscut și au fost pe punctul de a se căsători, dar au intervenit părinții, cum se întâmpla la vremea respectivă. Mama provenea dintr-o familie foarte săracă, iar tata era contabil.
Posibil să fie vorba despre A.S. Răcăciuni.
Da, la A.S. Răcăciuni (n.r. echipă a unei comune de pe lângă Bacău) activa tatăl meu și participa la meciuri intercomunale. Se deplasau cu mașina Bucegi, cu prelată și cu bănci. Mama mea era deșteaptă și descurcăreață, și uite așa a ajuns să îndrăgească fotbalul. O plimba tatăl meu pe la toate meciurile. Însărcinată chiar fiind, o ducea cu mașina respectivă prin tot felul de sate și comune pentru a privi meciurile lui de fotbal.
Pasiunea pentru sport, dusă la alt nivel: „Stătea trează nopțile pentru a se uita la Jocurile Olimpice” + „A început să se ducă la meciuri”
Cum a păstrat vie această pasiune?
„Microbul” s-a păstrat și chiar a continuat, pentru că și cel de-al doilea ei soț juca fotbal, dar în mod neorganizat. Pasiunea a ajuns la apogeul ei abia în clipa în care m-am mutat la Bacău, la oraș, după ce eu m-am căsătorit.
Mama s-a mutat cu mine și a avut acces la televizor, asta abia în 1979. Atunci ea a avut acces nelimitata la tot ce se numește sport. Ea nu a iubit doar fotbalul, ci toate sporturile. Stătea trează nopțile pentru a se uita la Jocurile Olimpice și își făcea un caiet cu schițe și scheme pentru a ști tot. Soțul meu o întreba pe ea dacă voia să știe ceva.
De unde a venit pasiunea pentru SC Bacău?
Stăteam în zona Ghioceilor, iar atunci când a văzut stadionul atât de aproape a început să se ducă la meciuri, fără să știe nimeni. Nu anunța pe absolut nimeni. S-a dus duminica la unul dintre meciurile cu Steaua sau cu Rapid și cumva a putut să își cumpere bilet. Nu am întrebat-o niciodată cum reușea să își procure bilet.
Eu râdeam de ea, îi spuneam: „dă-o încolo, mamă, de acum ești babă și te vede lumea pe stadion”. S-a dus la meci, dar atunci a fost o nenorocire pe stadion. Soțul meu lucra la „Decebal” (n.r. hotel din Bacău), iar ei aveau acces la un fel de peluză a somităților din Bacău, pentru că cei de la Decebal mergeau cu tot felul de preparate în partea aceea. Am vrut să vorbesc cu soțul meu și să o punem și pe ea în zona aceea, într-un colț măcar, ca să poată vedea meciul.
Ea ce a spus când i-ați propus asta?
Răspunsul a fost că ea acolo voia să se ducă, unde avea bilet. Mergea la stadion cu semințele la ea.
Stadionul Municipal din Bacău, pe vremea când arena era plină la meciurile lui FCM Bacău
Sursă foto: StadiumDB.com
„S-a ales cu două coaste fisurate” Nu a spus nimic ca să poată merge în continuare
Cert este că în duminica aceea a venit acasă cam tulburată, fără baticul pe care îl purta pe cap. Nu am dat importanță la început, dar după un timp mi-a povestit ce s-a întâmplat. A vrut să măture într-o zi prin casă, iar atunci a strâmbat de durere și am întrebat-o ce are. A spus că are un junghi. Nu mi-a spus ce dureri avea, a așteptat să îi treacă și abia apoi a povestit prin ce a trecut.
În clipa în care s-au deschis porțile, nu a vrut să rămână ultima și s-a băgat și ea. Fix când a ajuns în dreptul porții și a vrut să intre, mulțimea s-a compactat atât de tare, încât ea a rămas prinsă cu o parte a coastelor lipite de grilaj. A spus că a auzit pocnitura din zona coastelor, și, totuși, a intrat la meci, a țipat, s-a bucurat și a venit acasă.
După acest moment a mai fost la meciuri?
Ulterior s-a dus mai rar, pentru că i-am impus noi. Cam 3 săptămâni a suferit, până să ne spună nouă, dar nu am putut să o cert, pentru că era pasiunea ei. După experiența asta a stat mai mult la televizor. Aveam un televizor color și unul mai mic, rusesc, pentru camera copiilor.
La orice emisiune sportivă monopoliza televizorul și nu se mișca de acolo, indiferent de ce alte emisiuni mai erau. Putea să se întâmple orice, chiar și să ia foc și casa, ea nu se mișca de acolo. Chiar mă supăram uneori și am avut și certuri pe tema asta. Îi spuneam: „mama, dar chiar nu pot să mă uit și eu la televizor, la altceva?”
Ultraș și pe stadion, dar și acasă: „Trebuia să închidem geamurile dacă era vară și era meci”
Am înțeles că nu aveam cu cine să mă cert, așa că am mai luat un televizor ca să fim toți mulțumiți. Ea știa tot ce se întâmpla la patinaj, la tenis. Știa cum se oferă punctajele și penalizările, în timp ce pentru mine erau doar niște simple palete și o minge.
Stătea până după miezul nopții la Jocurile Olimpice și o găsea soțul meu, care ajungea noaptea târziu acasă, în sufragerie, cu carnețelul. Chiar și bolnavă se uita. Îmi spunea că orice sport, dar cu precădere fotbalul, o duceau înapoi în tinerețe. Dragostea pentru tatăl meu s-a transpus și în iubire pentru sport, datorită lui iubea ea atât de mult sportul.
Am înțeles că juca și fotbal în tinerețe.
Când era la țară și era muncitoare la fermă, juca și fotbal. Fratele meu semăna cu ea, toată ziua bătea mingea, dacă ar fi putut chiar și noaptea. De mine nu s-a prins, nici măcar sporturile astea mai artistice, precum patinajul sau gimnastica. Mă mai uitam când participau sportivii noștri, dar îmi părea rău când unii câștigau, iar alții nu.
În schimb, mama se uita la meciuri și scanda, striga prin casă „hai băieții, hai băieții”, trebuia să închidem geamurile dacă era vară și era meci. Dădea cu mâna în masă, îi spuneam că ne aud vecinii, dar cred că nici nu mă auzea, striga „hai băieții, hai băieții, așa, bravo, gol”. Avea și o altă echipă de suflet cu care ținea, Steaua, dar dacă totuși băteau cu o diferență prea mare, se uita și spunea: „Parcă îmi este milă și de ceilalți, hai băieți, măcar cu golul de onoare”.
Nu a ratat finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, dar nici Campionatele Mondiale și Europene
Mama dumneavoastră urmărea și fotbal internațional? Se uita la Campionatele Mondiale, Europene?
Pentru Campionatul Mondial avea în carnetul ei tabele trase cu linia, cu rubrici organizate foarte meticulos, nu oricum.
Urmărea și fotbal internațional, știa de Maradona, de Pele. Născută în 1931, a prins și triumful din Cupa Campionilor Europeni din 1986. Chiar și atunci mergea pe stadion, și uneori se mai întâlnea cu fratele meu, dar stăteau în părți diferite.
Cert e că atunci când lumea țipa, țipa și mama. Dacă ei se ridicau, se ridica și mama. Cred că era ultraș. Stătea la poarta stadionului până îi dădeau drumul. Pasiunea a costat-o două coaste fisurate, dar era pasiunea ei.
Erau scumpe biletele atunci?
Biletele nu erau foarte scumpe, nu erau cumpărate pentru revânzare.
A mai fost și pe alte stadioane în afară de cel din Bacău?
Pe alte stadioane decât cel al Bacăului a mers doar în tinerețe, când era cu tatăl meu, cu acea mașină Bucegi. Cât timp a fost însărcinată cu mine, nu s-a mai dus la meciuri, pentru că se temea. În rest, mergea peste tot și făcea galerie. Îi prindea ploaia, dar pentru ei era frumos. Pentru ea, acele amintiri au fost minunate, iar tatăl meu a fost iubirea vieții ei, iar acea iubire s-a transmis și către fotbal.
