Vestea dispariției lui Giancarlo „Caje” Cella a întristat lumea fotbalului din Peninsulă. Fostul fotbalist s-a stins în localitatea sa natală, Bobbio, lăsând în urmă o carieră remarcabilă, marcată de polivalență tactică. Cella a evoluat pe mai multe posturi de-a lungul anilor, de la aripă la mijlocaș defensiv și, în cele din urmă, libero, îmbrăcând tricourile unor echipe precum Piacenza, Novara, Catania sau Atalanta.
Perioada sa de glorie rămâne legată de două repere majore: medalia de aur cucerită cu naționala Italiei la Jocurile Mediteraneene din 1959 și titlul de campion câștigat cu Inter în sezonul 1970-1971. Totuși, cele mai multe prezențe le-a strâns în tricoul lui Torino, pentru care a jucat de 129 de ori, club la care a și debutat în prima ligă.
„Cella ca Sivori”
După ce a agățat ghetele în cui, Cella a rămas aproape de fenomen, dedicându-se antrenoratului. A pregătit echipele de tineret ale lui Inter și a fost secund la echipa mare, dar un capitol special al vieții sale l-a reprezentat perioada petrecută la Piacenza. Ca responsabil al centrului de copii și juniori, i-a avut sub comandă pe viitorii mari fotbaliști Pippo și Simone Inzaghi.
Într-un interviu acordat în urmă cu câțiva ani, fostul campion a rememorat cu nostalgie momentele care i-au marcat parcursul, dar și marele regret al carierei: „Cel mai mare compliment primit? Guerin Sportivo a titrat 'Cella ca Sivori', care era atunci cel mai bun dintre toți. Regretul cel mai mare? Accidentarea la genunchi din martie 1962, care m-a costat Mondialul.”
