INTERVIU Adrian Diaconu, dezvăluiri din spatele ușilor închise ale boxului: "Ce am iubit se întorcea împotriva mea”. Povestea amuzantă care i-a adus porecla "Rechinul" și ”Bătaia ca în Șapte Păcate”

• Partea a doua a interviului cu Adrian Diaconu
• Citește AICI prima parte a interviului cu fostul campion mondial român, acum stabilit în Canada

Adrian Diaconu este unul dintre cele mai importante nume din boxul românesc. ”Rechinul” a renunțat la aventura din sport imediat după retragere, considerând că antrenoratul nu este pentru el. Duce o viață liniștită, așa cum a declarat pentru Sport.ro într-un interviu acordat acum, în Canada, la aproape 15 ani de la momentul în care a închis capitolul și a pus mănușile la loc de cinste.

Adrian Diaconu, momentul retragerii din box: ”Decizia a fost luată la cald, dar dispăruse și pasiunea”

Păstrează mereu în gând amintirile care l-au făcut cunoscut în România și pe continentul american, vorbind mereu cu plăcere despre box, despre episoadele neplăcute, în care trăgea tare la fiecare antrenament, în miile de reprize de sparring, dar și momentele care l-a dus la extaz, în special atunci când a cucerit centura WBC.

Diaconu nu a putut să se despartă de prea multe lucruri care îi aduc aminte de box, fiecare având o amintire puternică. Amintiri care îl fac să zâmbească și parcă să se teleporteze în momentele care îl năpădesc și care îl oferă emoții multiple.

O poză făcută după Olimpiada din 2000, de la Sydney (unde a obținut locul 5), înainte de a face pasul la profesioniști, este o amintire specială. Purta tricoul suvenir din Australia, pe care erau desenați doi rechini. Acel tricou a adus porecla ”Rechinul”, care l-a făcut memorabil în mintea pasionaților de box din România și Canada.

Accidentările i-au forțat retragerea din box lui Adrian Diaconu: ”Mă gândeam că îmi sare mâna din cot”

Incursiunea în timp a lui Adrian Diaconu a cuprins și primul pas făcut în sala de box, prima trecere printre corzi și primele mănuși de box purtate, care l-au făcut să se îndrăgostească, după cum a declarat, la prima vedere de acest sport.

Tatăl său, pasionat de box și care l-a călăuzit pe aproape întreg parcursul în sport, l-a condus la sală prima dată, iar de acolo totul a venit de la sine. Victoria cu Carl Froch, din meciul care l-a calificat la Olimpiada de la Sydney, i-a trezit sentimente intense lui Diaconu, dar momentul pe care îl ține cel mai aproape de suflet este cel din 2008, când l-a învins pe Chris Henry și a cucerit centura WBC, mai ales că tatăl a fost alături de el, în ring. 

Adrian Diaconu, amintiri emoționante cu tatăl său: ”Sunt sigur că e mândru de mine”

Fostul sportiv nu a încercat să păcălească sportul care l-a făcut cine este și astăzi, iar decizia retragerii, chiar dacă a fost luată la cald, a venit într-un moment în care pasiunea se estompa și accidentările au început să îl chinuie tot mai tare.

”Te apuci de box devreme, termini boxul devreme”, după cum spune Diaconu.

Îți amintești cu ai ajuns la box?
Tatăl meu m-a dus, Dumnezeu să-l odihnească! El m-a dus la box, la vârsta de 9 ani. Am intrat în sala de box... . Era altă copilărie pe vremea mea, ne mai certam noi, prietenii, ne mai ciondăneam. Până la urmă, tata m-a dus la box. A făcut și tata box, nu de performanță, doar pentru el. A iubit mult boxul, l-a iubit mult. M-a luat de mână și m-a dus la sală. Când am intrat în sală, m-am îndrăgostit iremediabil! Am simțit de atunci că acolo e locul meu.

La început era o joacă, apoi au început competițiile, iar în timp a devenit profesie. Am iubit boxul și îl iubesc în continuare.

Tatăl tău te-a văzut o bună parte din carieră.
Da, am câștigat centura și anul următor, în vară, în august, s-a prăpădit. El a fost în ring cu mine la meciul pentru centură, de la Polivalentă. A apucat să vadă mare parte din cariera mea. Știam că era bolnav, a avut parte de doctori extraordinari, dar nu s-a putut face nimic.

Cred că e mândru de tine...
Sunt ferm convins! A murit împăcat, cu toate că ar mai fi stat aici.

Antrenorul potrivit l-ar fi dus mai sus pe ”Rechin”: ”130 la sută!”

Spuneai că nu poți fi antrenor de box și pentru că nu ai răbdare. Ai avut parte de antrenori răbdători în cariera ta?
Nu chiar! Asta a fost una din... la Interbox, din 2004, acum suntem în 2025, iar eu m-am retras în 2011... din 2004 am fost pe cont propriu, iar unul din marile mele dezavantaje a fost antrenorul. Când nu e o relație bună între sportiv și antrenor, nu e bine! Iar eu nu am avut! A trebuit să îmi negociez singur meciurile. E o parte pe care... e o amintire care nu îmi face plăcere.

E un subiect despre care nu vrei să vorbești.
Nu, absolut deloc, vreau să rămân doar cu amintirile frumoase, meciurile frumoase pe care le-am făcut. În boxul profesionist e vorba de business, de afacere. Dacă nu ai pe cine trebuie lângă tine, nu e greu, e foarte greu!

Puteai ajunge mai sus dacă aveai lângă tine antrenorul potrivit?
130 la sută! Da!

Totuși, ai fost un campion!
Am fost, dar nu a fost ușor, am fost mai mult pe cont propriu, am avut doar pe cineva foarte apropiat lângă mine, pe cineva care m-a ajutat foarte mult, Cristian Gănescu. Suntem prieteni de o viață, a fost printre oamenii pe care i-am cunoscut la început în Canada. În paralel, nu am avut nimic oficial cu el, dar m-a ajutat foarte mult! A fost în umbra mea permanent.

Momentul în care a simțit că îi e pe final cariera de boxer

După meciurile cu Jean Pascal nu ai mai continuat decât pentru o partidă. Aveai în plan retragerea anterior meciurilor cu el sau au contat înfrângerile cu el?
Câștigasem centura WBC în România, a durat ceva, nefiind semnat contract cu nimeni... încercam să fac ceva cu Rudi (n.r. – Rudel Obreja), Dumnezeu să îl ierte, mi-am adus aminte de el acum. El a fost corect cu mine și mi-a spus că nu a fost nimic ce puteam programa. Am zis ok, iar apoi au trecut vreo 10 luni. Eu aveam centura mondială acasă și nu boxam, dar trebuia să o pun în joc de vreo trei ori pe an. Trecuseră 10 luni, iar apoi au venit cu ofertă cei de la Interbox... faci box câștigi, nu faci box, nu câștigi (n.r. – bani). Aveam familie de întreținut, copii, chirie, iar astfel am acceptat meciul cu Jean Pascal.

Nu a fost ușor, iar în primul meci cred că aș fi putut să câștig. Al doilea meci a fost pierdut clar. A fost o strategie de meci eronată, iar de atunci eram puțin... nu prea îmi mai ardea de box, simțeam că sunt la apus.

Am avut și operații, am boxat cu infiltrații. Am zis că am făcut cât am putut, am zis că e suficient. Am decis să mă retrag. Semnasem în primă fază două meciuri, a fost cel cu Dowson (n.r. – Adrian Diaconu a boxat ultima partidă a carierei cu Chad Dowson, în mai 2011, în fața căruia a pierdut la puncte) și mai trebuia să fie un meci.

Am stat de vorbă apoi, nu era nimic, ofertă de meci, iar atunci am zis că mă retrag. Așa a fost să fie!

Retragerea, venită și după o decizie la cald. Nu mai găsea adversar

Din ce spui, pare că ai luat la cald decizia.
Da, da! Aș mai fi putut continua, dar eram și încărcat, și cu multe lucruri negative, nu mai aveam strălucirea aceea, simțeam că ceva ce am iubit mult, se întoarce împotriva mea. Au fost și accidentările... .

S-a dus și pasiunea?
Da, s-a dus și pasiunea. Mai ardea doar o luminiță, dar începuse și organismul să nu mă mai ajute. Aveam probleme, nu mai puteam să mă antrenez. Am început, probabil, și foarte devreme. Am început la 9 ani. Începi devreme, termini devreme. Am luat decizia asta, psihic nu îmi mai ardea. Să te duci să boxezi 12 reprize... le faci, ok, dar trebuie să te antrenezi două-trei luni înainte, trebuie să faci 100 de reprize de sparring. Eu nu mai puteam să le fac sută la sută mental, aveam dureri. Când ajungeam în ziua meciului, îmi ziceam: ’băi, dacă ratez cu mâna dreaptă, îmi sare din cot. Dacă lovesc prea tare, doare!’ Să nu mai zic că în ultimele trei meciuri am boxat cu infitrații. Când ajungi la lucrurile astea, îți dai seama că nu e ce trebuie.

Adrian Diaconu, împăcat cu ce a realizat în box: campion WBC, medaliat la Europene și Mondiale

Se fac 15 ani de la retragere, cum ți-ai descrie cariera?
Cred că am făcut tot ce am putut, și la amatori, pentru că am avut o carieră destul de bună, dar și la profesioniști. La amatori, fără lipsă de modestie, cred că am realizat ceva important. Am participat la două Campionate Europene, unde am luat două medalii de bronz, am participat la trei Campionate Mondiale, unde am luat două bronzuri și un argint. Am participat și la Olimpiada de la Sydney, din 2000, unde am luat locul 5. Am pierdut cu cubanezul care avea să câștige competiția. Cred că am avut o carieră frumoasă! Sunt mulțumit de ce am realizat!

Povestea amuzantă care i-a adus porecla ”Rechinul”

Cum te-ai ales cu porecla ”Rechinul”
Eram proaspăt întors de la Olimpiadă, iar când am semnat în Canada, cu Interbox, fiecare boxer avea un nume de scenă. Voiau ei să îmi spună ”The Barbarian” (n.r. – Barbarul). Le-am zis: ’Băi, nu îmi place, e prea... ok, vreți să faceți show, dar nu mă reprezintă și caracterizează’ (n.r. – râde). Mi-au dat timp, câteva minute să mă gândesc. Am îndreptat privirea în jos și aveam un tricou pe care îl cumpărasem din Australia, cu rechini. M-a încântat ideea, iar așa a venit numele ”Rechinul”. Am considerat că mi se potrivește, ca stil de box, ca agresivitate. Așa a pornit totul!

”Bătaie ca în Șapte Păcate” cu Carl Froch

Te-ai calificat la Olimpiada din 2000 după ce l-ai bătut pe Carl Froch, cum a fost?
L-am bătut la Liverpool, acela a fost meciul pentru calificarea la Olimpiadă. L-am învins la puncte, dar a fost foarte greu! Dacă nu aș fi câștigat vizibil, poate că nu mi se acorda victoria. Eram la el acasă... dar l-am bătut. Era un boxer inimos, îmi aduc aminte că și eu am ieșit mototolit de la meci. A fost bătaie ca la șapte păcate!

Ți s-a părut de atunci un pugilist care va ajunge sus?
Nu știam eu că voi trece la profesioniști, nu pot să spun că mă gândeam cât de sus poate ajunge el. Atunci nu aveam viziunea aceea. Pe mine m-a determinat anul 2000 să merg la profesioniști. Dar, cu excepția Olimpiadei, anul 2000 nu a fost unul mulțumitor pentru mine. Atunci, am decis să merg la profesioniști. Știam că Doroftei era în Canada, aveam un sprijin în el, iar el chiar a început să insiste să semnez la Interbox. Atunci a apărut scânteia cu boxul profesionist.

Mai păstrezi lucruri din cariera de boxer sau le-ai dat pe toate?
Păstrez, am multe, am și în Canada, și în România. Am centura, am mănușile de la Mondiale, sunt, am multe. Diploma de la Olimpiadă o am, ghete de box. Le-am mai dat și prietenilor, dar am vrut să păstrez, sunt amintiri, lucruri de care m-am legat.

Care are cel mai mare impact emoțional pentru tine?
Centura, clar! Îți dai seama?! Am și o poză foarte dragă, în care am tricoul de la Olimpiadă, cu rechinii.

Ai centura pusă la vedere?
E în România, mă chinui de ceva vreme să o aduc, dar nu am reușit. Am tot avut bagaje când m-am întors din România. E la mama mea.

Adrian Diaconu se despare cu greu de amintirile din box

(N.r. – Ești nostalgic după perioada din box? Te mai uiți la obiectele pe care le-ai păstrat?) De câte ori ajung acasă le văd. Sunt puse undeva și inevitabil le văd. Revin amitirile atunci!

(N.r. – Care e primul moment care îți vine în minte când îți amintești de cariera în box?) Când am cucerit centura. Cel mai mare trofeu pentru mine. Acesta e scopul când vrei să ajungi cel mai bun, aceea e cea mai mare satisfacție.

(N.r. – Cum au fost ultimele minute în vestiar înaintea meciului pentru centură?) Aveam emoții, dar înaintea fiecărui meci aveam emoții. E normal să le ai, dar nu trebuie să te lași copleșit.

Aveam mereu Talismanul la gheată, Talismanul de Rugăciuni, eram superstițios, de mici copil. Intra la gheată perfect, iar întotdeauna o puneam în partea stângă, pe partea cu inima”.

Carieră bună la amatori, campion la profesioniști

Au trecut aproape 15 ani de la retragerea din ring a lui Adrian Diaconu. Cunoscătorii boxului din România îl cunosc și pentru porecla ”Rechinul”. De mulți ani își duce viața în Canada, unde are parte de liniștite alături de familie, de soția Adina și de unul dintre copii.

În vârstă de 47 de ani, Diaconu a participat la două Campionate Europene, unde a luat două medalii de bronz, a participat la trei Campionate Mondiale, unde a luat două bronzuri și un argint.

Diaconu a trecut la profesionisti în 2000, după Jocurile Olimpice de la Sydney, unde în meciul decisiv pentru accederea la turneul olimpic l-a învins pe britanicul Carl Froch, adversarul lui Lucian Bute, chiar la acesta acasă!

Fostul mare pugilist român a înregistrat 27 de victorii (15 prin KO) și trei înfrangeri la profesioniști. Îîn 2008, Diaconu a câștigat titlul mondial WBC, după o gală disputată în București, în Sala Polivalentă.