OPINIE Legenda pe care nu am ajuns să o cunosc niciodată... Radu Stroe scrie despre Emeric Ienei

Nu am ținut niciodată cu Steaua. Ba mai mult, când eram copil, aveam o afinitate pentru Dinamo, datorită faptului că majoritatea familiei mele era dinamovistă, apoi, când am mai crescut, s-a activat spiritul de ploieștean și, cumva firesc, am ajuns să țin cu Petrolul.

2026, anul care nu va mai fi.... pentru nea Imi

Pe 7 mai 1986, Emeric Ienei o conducea pe Steaua către câștigarea Cupei Campionilor Europeni. Atunci, roș-albaștrii, care în mod neobișnuit, au jucat în alb complet, au învins-o pe Barcelona, la Sevilla, într-un meci decis la loviturile de departajare.

Helmut Duckadam, care s-a stins și el mult prea devreme, avea să fie eroul din teren al Stelei, după ce a apărat patru penalty-uri consecutive. Apoi, golurile marcate de Marius Lăcătuș și Gabi Balint aveau să aducă la București cel mai important trofeu din fotbal la nivel de cluburi.

Am văzut de câteva ori acea finală, când era redifuzată la TV, dar nu am putut simți niciodată cu adevărat bucuria pe care românii de pretutindeni au simțit-o în acele momente.

Ei bine, Emeric Ienei s-a aflat în spatele acelui succes. Evident, s-au spus multe lucruri, faptul că Steaua a fost împinsă către acea performanță de către Valentin Ceaușescu, fiul soților Nicolae și Elena Ceaușescu, faptul că Steaua a profitat de absența echipelor din Anglia, absență cauzată de tragedia de pe stadionul Heysel petrecută cu un an mai devreme, la finala Cupei Campionilor Europeni din 1985, Liverpool – Juventus, când zeci de oameni au murit după ce un zid al unei tribune s-a prăbușit după ce suporterii britanici au forțat pătrunderea într-un sector ocupat de fanii italieni.

Cert este că oricare ar fi fost circumstanțele prin care Steaua a câștigat cel mai râvnit trofeu din fotbal, Emeric Ienei s-a aflat în spatele acestui succes.

De atunci, nea Imi a mai antrenat câteva echipe , inclusiv echipa națională a României, însă nici atunci nu am reușit să îl cunosc așa cum mi-aș fi dorit. Era pentru a doua oară când Emeric Ienei era selecționerul României, după mandatul 1986-1990. Dacă în 1990 a condus România către Cupa Mondială, în 2000, i-a dus pe tricolori la Campionatul European. Mi-aș fi dorit să am amintiri din acea perioadă, dar eram prea mic ca să pot rememora acum acele momente.

Am reușit să îmi fac o imagine despre Emeric Ienei din interviurile și imaginile de arhivă pe care le-am văzut ulterior, un om blând, care era mai mult decât un antrenor, avea aproape un spirit patern, un monument de bun simț și decență, lucruri rar întâlnite chiar și în rândul antrenorilor din generațiile mai vechi. Își putea impune autoritatea fără să ridice tonul, iar asta îl făcea iubit în vestiar, dovadă fiind performanțele obținute la Steaua, dar și calificările cu echipa națională, pentru că este un lucru cunoscut faptul că, în momentul în care jucătorii nu agreează un antrenor, acesta din urmă, într-un fel sau altul, va pleca.

Cert este că nea Imi era diferit, iar asta îl face un model pentru antrenorii români, mai ales într-o perioadă  în care fotbalul nostru se află într-o gaură neagră când vine vorba despre performanțe și are mare nevoie de antrenori precum Emeric Ienei.

Probabil un al doilea Ienei nu va mai exista niciodată, însă putem spera, pentru că am văzut că este posibil, iar speranța moarte ultima.

Rămâne însă un mare regret, faptul că data de 5 noiembrie 2025 a venit prea devreme, iar România a pierdut poate cel mai mare antrenor român din toate timpurile.