INTERVIU Povestea lui Gabriel Partin, campionul inspirat de Van Damme: ”Desculț, în zăpadă, auzeam doar 'rezistă, rezistă'!” + cum a fost întâlnirea cu Remy Bonjasky

Van Damme a fost idolul lui Gabi. Avea postere cu el pe pereți, voia să lovească precum actorul belgian și, mai ales, să facă șpagatul ca el. La 16 ani intra pentru prima dată într-o sală de karate din Brașov, iar primul antrenament avea să-l țină minte toată viața: iarnă, frig și tălpi goale prin zăpadă.

Au urmat sute de meciuri. Titluri. Centura neagră 2 Dan. 27 de lupte consecutive la un singur examen și, apoi, trecerea spre kickboxing, unde Gabi a ajuns să lupte inclusiv în K-1 și să-l întâlnească pe Remy Bonjasky. A urcat și pe scena fitnessului, cu clasări la Mister Universe Fitness Model și la Campionatul European de la Londra.

Anii au trecut, dar Van Damme n-a dispărut complet din poveste. Partin a ajuns el însuși în fața camerelor de filmat. Fostul luptător brașovean a apărut în sezonul doi din Tătuțu’ (VOYO Original), unde a interpretat rolul unui bodyguard. A urmat și o apariție în Fără Urmă (VOYO Original), iar actoriei i s-a adăugat și teatrul, o lume în care recunoaște că nu se vedea deloc la început.

Acasă îi are alături pe soția sa, Alexandra, și pe fiul lor, David. Iar cercul parcă s-a închis: dacă Gabi îl privea cândva pe Van Damme ca pe un model, acum David începe să se uite în același fel la tatăl său.

INTERVIU | Povestea lui Gabriel Partin, campionul inspirat de Van Damme: ”Desculț, în zăpadă, auzeam doar 'rezistă, rezistă'!” + cum a fost întâlnirea cu Remy Bonjasky

Salut, Gabi! O să încep direct. Am văzut într-un interviu mai vechi că Van Damme a fost omul care te-a făcut să te apuci de karate. Ce ai văzut atunci la el de te-a prins atât de tare?
Salut! Da, într-adevăr. De fiecare dată când am mai fost invitat pe la emisiuni și m-au întrebat de ce m-am apucat de arte marțiale, le-am spus același lucru: Van Damme m-a motivat. Voiam să fac șpagatul ca el, voiam să lovesc cu piciorul ca el! De acolo a plecat toată motivația mea. Mi-am dorit să fac lucrurile astea și m-am apucat de karate. Și, uite, încă le fac. Și acum pot să fac șpagatul. Mă încălzesc bine și îl fac, nu e o problemă.

Pentru mine, el a fost un idol în perioada respectivă.

Și ai rămas cu admirația asta pentru el?
Da. Dacă văd și acum un film cu Van Damme, mă uit. Pentru mine a rămas acolo unde trebuie să rămână. Mi-au mai spus oameni: 'Cum ai putut să-l iei exemplu pe Van Damme? Că a avut probleme cu drogurile, cu alcoolul...'. Băi, eu am luat partea sportivă din el. Partea care mi-a plăcut mie. Fiecare om are și o parte negativă. Probabil am și eu, nu sunt cel mai perfect om de pe planetă. Dar eu am văzut la el cum lovește, cum se mișcă, partea sportivă. Pe aia am luat-o ca exemplu.

Cred că e bine să ai exemple, dar să iei partea pozitivă. Apropo, aș vrea să te întreb dacă mai vezi astăzi genul ăsta de idol în rândul copiilor? Să vadă pe cineva și să spună: 'Vreau să fiu ca omul ăsta'.
Sincer, nu prea. Nu știu dacă mai văd în tinerii de astăzi motivația asta. Ceva care să-i facă să ia un exemplu și să muncească pentru asta. Eu aveam postere cu Van Damme acasă. Pentru mine conta chestia asta.

Să înțeleg că tot de aici a venit și primul pas spre karate. Îți mai amintești primul antrenament?
Cum să nu? Aveam 16 ani. Era în 1994 și era iarnă. Un vecin de-al meu descoperise Ashihara Karate. Eu căutam un stil full-contact. Nu voiam să fac un stil în care doar să mimezi loviturile. Voiam să lovesc cu adevărat, cu pumnul, cu piciorul, să simt contactul. El s-a dus primul și după aceea mi-a zis 'Băi, uite, acolo se face așa'. Și l-am întrebat dacă sigur e full-contact, la care el: 'Da, mă! O să vezi!' Haha! Și m-am dus, bineînțeles.

Și ce era pe acolo?
La primul antrenament, antrenorul ne-a scos afară. Era iarnă, prin februarie. Dezbrăcați de la brâu în sus și desculți. Cum sensei, desculți? Așa îi ziceam. 'Afară cu voi!' Și el a ieșit împreună cu noi. Ne-am antrenat afară, în frig, bine, nu-ți imagina că era un frig de înghețau pietrele. Și făceam flotări, exerciții, tot ce aveam de făcut. Călcam desculți prin zăpadă. Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri!

Tare, haha!
După antrenamentul ăla m-am simțit învingător. Asta era mentalitatea. Făceam și flotări pe monturi, pe parchet. Mă dureau mâinile de nu mai puteam și auzeam doar 'rezistă, rezistă!' Tot antrenamentul era o provocare. Vedeai cine rezistă mai mult, cine e mai dur. Iar eu îmi spuneam de fiecare dată 'vreau să fiu cel mai bun!'

Practic, ai intrat direct în pâine.
Da. Și stilul era foarte dur. În competiții ne loveam cu pumnii goi. Cu pumnul nu aveai voie la față, pentru că îți dai seama ce s-ar întâmpla fără mănuși, dar puteai să lovești foarte puternic în corp. Cu piciorul puteai să lovești și la cap.

”Am avut 27 de lupte una după alta!” + ”Arbitrii l-au dat învingător, dar nu a mai putut continua lupta. Nici astăzi nu înțeleg asta”

Poți să-mi reamintești cât de departe ai ajuns în karate?
Am fost multiplu campion național. Trei ani la rând. Dar nu ajungi direct așa, campion. În 2000 am fost pe locul patru, în 2001 pe locul trei. Există o muncă în spate. Ca să câștigi un Campionat Național puteai să ai cinci-șase meciuri într-o singură zi. Era sistem piramidal. Dacă pierdeai unul, s-a terminat. De-a lungul timpului cred că am luptat în jur de 300 de meciuri de karate.

Ai avut și un examen la care ai dus 30 de lupte una după alta, corect?
Da. 27 au fost. Când am dat examenul pentru 2 Dan. La gradele superioare ai probă tehnică, probă de autoapărare, lucrul la pernițe, iar la final vin luptele. Eu am avut 27 de lupte consecutive cu adversari diferiți. Fără pauză! Se termina repriza, intra următorul. Și așa mai departe. După examenul ăla m-au durut coastele pe partea stângă vreo trei săptămâni. Nu știu dacă au fost fisurate, pentru că n-am verificat, dar le simțeam inclusiv când respiram.

Din cele aproximativ 300 de meciuri există unul care ți-a rămas în cap și acum?
Evident! La Campionatul Mondial din 2002, din Danemarca. Am luptat cu Alexei Makarov, unul dintre campionii Rusiei. Eu am considerat atunci și consider și acum că am fost mai bun decât el, dar arbitrii l-au dat pe el învingător.

Păi, de ce?
Pentru că după meciul cu mine el n-a mai putut să lupte. Eu eram capabil să merg mai departe, iar el nu. Și eram foarte supărat. Ziceam: 'Cum? El nu mai poate să continue, eu pot să merg mai departe și totuși el e câștigătorul?'. Nu am înțeles decizia. Meciul ăla nu o să-l uit niciodată.

L-ai mai întâlnit?
Anul următor am fost din nou la Campionatul Mondial, dar el nu mai era în lotul Rusiei. Și chiar îmi doream să ne mai întâlnim. A venit însă unul dintre colegii lui și mi-a zis: 'I remember your face'. I-am spus: 'Păi, cu siguranță'.

”Remy Bonjasky s-a așezat la masa mea. Asta mi-a spus”

În 2006 ai trecut și spre kickbox. Cum a fost schimbarea?
Pentru mine a fost destul de ușoară. Am avut noroc să fac antrenamente cu un antrenor de box care fusese și la lotul olimpic al României. Am lucrat cam un an partea de brațe, garda, loviturile specifice boxului. Picioarele mele deja zburau bine, ca să spun așa. Acolo nu aveam probleme. A trebuit doar să combin partea de brațe cu ceea ce știam deja să fac din karate.

Și ajungi să lupți inclusiv în K-1.
Da. În 2008, la Budapesta, am avut parte de o surpriză să zic așa, la cântar. Eu aveam 76 de kilograme, iar adversarul... 88. Inițial mi se spusese că are 81, după că are 82... Și când colo... Le spuneam că ce facem aici, suntem la negocieri? Se vedea o diferență între noi destul de mare. Chiar și Remy Bonjasky a spus că sunt foarte mic față de adversarul meu.

Apropo de Bonjasky, am văzut imaginea cu voi doi la tine pe Instagram.
Eu eram foarte supărat după meci. La petrecere, după, a venit Remy Bonjasky și s-a așezat la masa unde eram eu. Bine, era și singura masă unde mai erau locuri, să nu creadă lumea că venise special pentru mine, haha! Și mi-a spus că lui nu i s-a părut corect ce se întâmplase și că am potențial să merg mai departe.

Cum era? Avea aere de mare campion?
Deloc. Am vorbit de parcă ne știam de-o viață. Foarte mult bun-simț. Fără aere, fără aroganță. Putea foarte bine să aibă atitudinea: 'Băi, eu sunt campionul K-1 la grei'. Dar n-a fost deloc așa. Mi s-a părut un băiat extraordinar.

”Nasul spart, plin de sânge și venea în continuare spre mine, țipând”

Tu ai avut întotdeauna și partea asta tehnică foarte bună. Ai primit chiar un trofeu pentru cel mai tehnic luptător. Pentru tine ce conta mai mult: să câștigi sau cum câștigai?
Contează victoria, normal, dar pentru mine contează și cum câștigi. Eu nu am vrut niciodată să fiu un sălbatic. Am văzut luptători care intră peste adversar și dau. Atât. Păi așa îl luăm pe Gheorghe de la oi, îl învățăm două-trei croșee și îl băgăm acolo, dă în toată lumea, eventual și în arbitru. Trebuie să existe și tehnică. Să se vadă că ai învățat ceva.

Hai să-ți spun despre un adversar din Ungaria. Doamne ferește!

Spune-mi!
Arbitrul l-a numărat de trei ori. Era cu nasul spart, plin de sânge, și venea în continuare spre mine, țipând. Îl loveam, cădea, se ridica. La un moment dat mă și gândeam dacă rămâne odată jos! Am întâlnit și genul ăsta de adversari.

Din kickbox ai ajuns și în competiții de fitness. Cum a venit partea asta?
Eu întotdeauna mi-am dorit să am un corp bine lucrat. Să fiu fit, dar fără să fiu foarte masiv. Și la un moment dat am zis că dacă am făcut karate și m-am luptat și în kickbox, hai să mă ducș i la un concurs de fitness, să văd cu ce se mănâncă. Am fost la Londra, la Mister Universe, la categoria fitness model, unde am terminat pe locul opt, iar la Campionatul European, tot la Londra, am fost pe locul șase.

Dar pentru mine a fost mai mult ceva de bifat. Nu m-am regăsit în zona aia de competiție.

Acum nu mai lupți, dar pari mai ocupat ca înainte. Antrenezi, faci fitness, kickbox, ai intrat și în actorie. Cum arată o zi normală pentru tine acum?
Păi, mă trezesc la cinci dimineața. La șase sunt deja în sala de fitness și lucrez cu oamenii. Pe la zece ajung acasă, mănânc ceva, îmi iau copilul de la școală, după aceea mă duc iar la sală, mă antrenez și eu și continui până seara. Iar dacă sunt filmări, programul se dă complet peste cap.

Da...
Am plecat de pe platoul de filmare din București odată la trei dimineața, am venit la Brașov, am intrat în casă, am băut o cafea și m-am dus direct la sală să lucrez.

Și totuși spui că sportul nu ți-a devenit niciodată o corvoadă. Ai avut vreun moment în care să vrei să renunți de tot?
Nu. Au fost meciuri pierdute după care am zis: 'Băi, ce se întâmplă? Parcă nu merge'. Dar să spun 'gata, mă las de sport' - niciodată! Eu dacă plec în vacanță și trec patru-cinci zile fără să fac nimic, deja trebuie să mă antrenez. Sportul face parte din viața mea.

”Fiul meu vine la mine și îmi spune: 'Uite, am și eu abdomen ca tine! Am și mușchi!”

Și acum ai ajuns tu în postura în care cineva te ia drept exemplu. Mai ales băiețelul tău.
Da. Și asta mă bucură foarte mult. El vede cupele, vede ce am făcut și vine la mine: 'Tati, uite, am și eu abdomen! Uite ce mușchi am! Ai văzut cât de sus am lovit cu piciorul? Vreau să joc și eu în filme!'. Se uită la mine ca într-o oglindă. Și eu mă lupt să fiu un exemplu cât mai bun pentru el.

Foarte interesant! Tu ai început cu Van Damme pe perete, iar acum copilul tău se uită la tine.
Da, exact. Și mi s-a întâmplat și cu alți tineri. Mă antrenam în sală și au venit băieți de 18-19 ani la mine să-mi spună că par atât de motivat când mă antrenez încât îi fac și pe ei să își dorească mai mult, să muncească și mai tare. Nu spun că mi se întâmplă zilnic. S-a întâmplat de câteva ori. Dar atunci m-am simțit foarte bine. Am zis că pot fi un exemplu!

Asta mi-am dorit. Nu spun că am fost eu cel mai mare campion galactic și intergalactic. Am fost un campion normal. Dar dacă pot să fiu un exemplu bun pentru cineva, mă bucură foarte tare.

Foto: Arhivă personală

Vreau să facem un exercițiu de imaginație. Ne întoarcem la băiatul de 16 ani care a intrat prima dată în sala de karate. Dacă ai putea să te întorci acum în '94 și să-i spui o singură propoziție, care ar fi?
Să fie mult mai dur.

Psihic?
Da. Mult mai dur psihic. Nu spun că eram slab psihic, dar n-am avut în spate pe cineva care să mă susțină foarte mult din punctul ăsta de vedere. Mă luptam singur cu mine. Tatăl meu a murit când aveam trei ani. Mama m-a crescut singură și nu s-a mai recăsătorit. Ea mergea la serviciu, eu mergeam la școală. Nu avea cum să se ocupe foarte mult și de partea mea sportivă. Dar a avut foarte mare încredere în mine. Îmi spunea: 'Du-te, dar să fii cuminte. Să nu bei, să nu fumezi, să nu faci prostii'.

Și eu n-am avut probleme cu lucrurile astea. Pentru un sportiv contează enorm partea psihică. Să ai pe cineva care să te ajute, să te motiveze, să știe ce să-ți spună atunci când nu merge. Eu n-am avut partea asta. De asta, dacă m-aș întoarce la Gabi de 16 ani cu mintea pe care o am acum, asta i-aș spune să fie și mai puternic psihic. Mult mai dur.