Mondialul e un amestec de emoții. Când naționala țării tale e calificată la turneul final, treci prin toate stările posibile: de la nerăbdarea dinaintea primului meci, la euforia și la îmbrățișările prietenilor după primul gol marcat de ai tăi, de la zbaterea continuă când băieții au mingea, la inima care se face mică de tot la ocaziile adversarei, de la înjurăturile la adresa arbitrilor când ai impresia că te-au dezavantajat, iar impresia asta e continuă, până la săritura pe covor odată cu portarul tău care scoate o minge imposibilă. Și din nou inima mică pe final, care se face mare de tot când se termină jocul și ai tăi au triumfat. De fapt, tu ai triumfat, tu și stările tale, tu și prietenii tăi, tu și toți românii.
E fantastic să ai naționala la Mondial. Mă amărăsc maxim când mă gândesc că tineri cu vârsta de 25-30 de ani nu au simțit ce am simțit eu în 1990, 1994 și 1998. Trei turnee la rând, trei participări pline de speranțe, de trăiri extreme, de bucurii mari de tot la victoriile cu URSS, Columbia, SUA, Argentina, din nou Columbia și Anglia, ca s-o luăm cronologic. De neuitat și egalul cu argentinienii lui Maradona în 1990, cu golul lui Gabi Balint care ne-a dus în optimile de finală, dar nu-mi pot șterge din memorie nici dezamăgirea din 1990, când aveam echipă mai bună decât irlandezii, dar am ratat accederea în sferturi după loviturile de departajare, sau cea din partida cu Suedia, din '94, când am fost la 5 minute de o semifinală!
Amintiri, amintiri
Sunt multe amintiri, cu tricolorii vopsiți blonzi și cu „nea Puiu” tuns zero la jocul cu Tunisia, din 1998, ieșirile în stradă din 1994 după marile succese contra Columbiei, Statelor Unite ale Americii și Argentinei, dansul lui Hagi, de la același turneu, hora românească pe tărâm american...
Din 2002 încoace, din patru în patru ani, suntem tot în vacanță, privim Mondialul cu detașare, fără emoție, fără inima mică și apoi mare, fără nimic care să ne scoată din starea de normalitate. În 1990 și 1994, participau câte 24 de echipe, în 1998 au fost 32, acum sunt 48 de echipe la turneul final al CM! Dar noi nu. Ne-a dat FIFA tot felul de trasee, din grupa C a Nations League, baraje, chestii, dar noi am fost prea slabi ca să reușim.
Statuia lui Hagi și adevărurile care dor
N-am cum să nu revin la statuia pe care o invoca Hagi în 1998, când anticipa că nu se va mai naște curând o generație ca a lui, cu Stelea, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Dan Petrescu, Selymes, Lupescu, Sabău, Răducioiu... El și-a dat seama atunci că în România nu se mai construia nimic la nivel fotbalistic, era o tâlhărie generală la nivel de transferuri, de investiții în infrastructură, în antrenori, în copii.
Și au trecut anii... 2002, 2006, 2010, 2014. Mircea Sandu, Dragomir și acoliții lor au înfundat fotbalul românesc, l-au călcat în picioare, l-au distrus. Iar din 2014 încoace, cu un discurs scorțos, arogant, dar plin de truisme, Burleanu și gașca lui nu au reușit să schimbe nimic notabil în fotbalul românesc. Și au trecut din nou anii și turneele finale: 2018, 2022, 2026...
Ne punem acum speranțe în omul cu statuia, în Regele fotbalului nostru pe vremea când juca. Ne poate duce el la Mondialul din 2030? Asta vom vedea și vom trăi în următorii patru ani.
Până atunci, să mai privim un mondial la televizor. Cu Haiti, Curacao și Uzbekistan printre protagoniste, cu 48 de echipe calificate și, bineînțeles, fără România.
Începe mâine. Vizionare plăcută!
