Un copil cu inima mare și pași mici, așa îl caracterizează tatăl pe Luca. Micul gladiator trăiește din plin zilele însorite în care poate să iasă afară cu mingea. Face duble, driblează oamenii de pe stradă și poartă pe chip un zâmbet permanent.
Pe teren, Lulu, așa cum îl strigă colegii la antrenamente, e acolo cu tot sufletul. E genul de copil care simte jocul cu o maturitate rar întâlnită. Are stângul care taie apărarea ca un cuțit prin unt și dreptul care poate lovi decisiv când nimeni nu se așteaptă. Îl vezi cum ridică privirea, caută colegul mai bine poziționat și se bucură sincer la reușita echipei. Joacă mereu cu inima. Și poate tocmai de aceea îi iese totul atât de natural.
În umbra fiecărui progres al micului gladiator stă o prezență discretă, dar esențială: tatăl lui. E acolo, mereu. În ploaie. În vânt. În diminețile friguroase sau în căldura apăsătoare a verii. Nu doar ca să-l vadă jucând, ci ca să-i fie sprijin, martor și aliat. Între ei e o legătură greu de pus în cuvinte. O privire e de-ajuns. Un gest mic spune mai mult decât o mie de cuvinte. Iar micul gladiator știe că, orice s-ar întâmpla pe teren sau în afara lui, tata e acolo. Lângă el. Cu el. Pentru el.
Și cumva, printre antrenamente și meciuri, Luca reușește să-și păstreze echilibrul. Nu e doar băiatul bun la fotbal. E și elevul care învață conștiincios, care respectă regulile, care aduce aceeași seriozitate de pe gazon și în sala de clasă. Pentru că, în ciuda vârstei, el înțelege că adevărata valoare vine din muncă, din respect și din iubirea față de ceea ce faci.
INTERVIU cu Antonio Mureșanu, tatăl lui Luca: ”Nu iese din casă fără minge. Când vrem să ieșim, întreabă de fiecare dată: 'ieșim cu mingea sau nu ieșim afară?'
Salut, Antonio! Povestește-ne puțin despre Luca.
Salut! L-am dus la o echipă de cartier prima dată, unde a învățat, practic, lucrurile de bază. A lovit încă din prima și cu stângul, și cu dreptul. Și ce am remarcat cel mai mult, e că nu îi e frică! Doi ani am stat la echipa de cartier, apoi l-am adus aici, la Știința București.
De ce Știința?
În primul rând, a fost foarte aproape de casă. Apoi, m-am interesat de cum e echipa. Antrenorii, managementul. Știința are un proiect foarte frumos. De când l-am dus prima dată și până acum, echipa a devenit academie. Poate juca la orice categorie, ceea ce e grozav! Suntem una dintre cele mai bune echipe din București.
Cum se simte copilul la antrenamente, la meciuri? La Știința, în general.
Foarte bine! El e atacant, dă foarte multe goluri. Deși, nu-i prea convine postul. Vrea să fie bandă, că aleargă foarte mult. Dar, într-o echipă trebuie să joci unde e nevoie de tine.
Ai spus că știe și cu stângul, și cu dreptul. A venit natural?
Da, a venit natural. Ce pot să spun e că nu le folosește pe amândouă în aceeași măsură. Să zic... 60 la sută dreptul, și 40 la sută stângul.
Iese din casă fără minge?
Nu (n.r. râde)! Nu iese din casă fără minge. Când vrem să ieșim, întreabă de fiecare dată. 'Ieșim cu mingea'? Dacă răspunsul e nu, nu iese. Nu vrea să iasă. Pentru el, fotbalul e totul. Mingea e totul. De la patru ani, trebuie să ieșim doar cu mingea afară!
Se uită la meciuri acasă?
La toate meciurile. Inclusiv la meciurile pe care le joacă el. Aici e un sistem, se filmează jocurile, iar după ce se termină partidele, se încarcă pe internet. Iar Luca, acasă, le revede. Stau lângă el mereu și analizăm fiecare pasă, fiecare gol, fiecare ocazie.
Vă alimentează această energie a copiilor?
Întotdeauna. Ce face Luca îmi dă puterea să merg mai departe. Nu lipsesc de la niciun meci, turneu sau antrenament. De la nimic! Norocul meu e că sunt multe în weekend și pot să ajung în timpul săptămânii la serviciu. Să știi că, atunci când îi vezi satisfacția pe față, și nu doar satisfacția copilului tău, ci a tuturor copiilor, te încarci cu o energie. O energie mare.
