Sport.ro prezintă la finalul anului povestea de viață a kickboxer-ului Ionuț Eugen Chiagă, un sportiv din Buzău care a revenit în ring după o accidentare dură.
Pășește în sala de antrenament aproape ritualic. Lumina intră timid prin ferestrele lăsate pe jumătate descoperite și îi atinge chipul tăios, sculptat de ani de disciplină. Nu caută priviri, nu caută confirmări. Are o duritate liniștită, așezată, ca a lucrurilor care nu mai trebuie demonstrate.
Își potrivește echipamentul cu gesturi precise, învățate din repetiție. Sacul îl așteaptă. Prima lovitură rupe aerul, a doua sparge tăcerea, iar apoi ritmul se instalează firesc, ca o respirație comună. Simte cum îi zvâcnește sângele în tâmple. Și nu lovește pentru spectacol. Lovește pentru adevăr.
Fiecare mișcare e calculată, fiecare pas are un rost. Respirația nu trădează efortul, ci îl ordonează. Sala dispare încet, iar timpul se contractă. În fața lui nu mai e un sac, ci un dialog mut cu toate lucrurile pe care le-a purtat în spate: slăbiciuni, îndoieli, frică.
INTERVIU | Povestea lui Ionuț Eugen Chiagă
Multiplu campion național la juniori, dar și la seniori, Ionuț Eugen Chiagă este un luptător care a muncit constant și care încearcă să-și facă un nume în lumea kickboxing-ului profesionist
Gelu pentru apropiați și ”Lupul Dacic” în ringul de box, sportivul activează la categoria grea și visează să ajungă în galele Glory
Salut, Gelu! Povestește-mi puțin despre începuturile tale în sport. Salut! Am început de la 12 ani, cu handbalul. Am făcut cam trei-patru ani, dar nu mă descurcam prea bine în jocul de echipă. Nu mă regăseam acolo, cu toate că îmi plăcea să fac sport la nebunie.
Și așa ai continuat să cauți altceva. Exact. La 15 ani m-am apucat de kickboxing și de atunci nu m-am mai oprit! Parcă și acum țin minte primele mele antrenamente (n.r. râde).
Revenim imediat și la antrenamente. Aș vrea să te întreb ce te-a împins către kickboxing. Uite. Sincer, bullying-ul din școli. Da, am fost victima bullying-ului. Eram mai slăbuț, mai firav. Și, știi cum e. La școală copiii erau mai răutăcioși, mă batjocoreau. Aveam nevoie de ceva care să-mi dea încredere în mine, să simt că mă pot apăra.
Am înțeles... Când am început să prind curaj, crede-mă, nu mă mai loveau cuvintele lor.
”La început, tata nu a fost de acord și acum am reușit să-l fac fanul meu numărul 1”
Tatăl tău cum a reacționat când i-ai spus despre kickboxing? La început nu a vrut să mă lase. M-am rugat de el aproape jumătate de an. Până la urmă m-a dus la maestrul meu și i-a spus să mă ia ușor, să nu mă sperie. Și acum, tata e fanul meu numărul 1, dacă îți vine să crezi!
Cum au fost primele antrenamente? Am lucrat mult la sac și la greutăți. După câteva luni am avut și primul meci. La București.
Ce îți mai amintești despre primul meci? A fost într-o competiție de amatori, într-o școală. Am câștigat. Totul a mers repede și de atunci am început să prind încredere în mine din ce în ce mai mult. Nu am mai lăsat sportul ăsta. M-am îndrăgostit, dacă pot să spun așa.
”Când m-am apucat aveam 50 de kilograme. Acum lupt la categoria grea”
Din punct de vedere fizic, transformarea a fost mare. Foarte mare. Când m-am apucat aveam în jur de 50 de kilograme. Am lucrat mult cu fiarele și acum lupt la categoria grea, la 90 de kilograme.
Cum a venit trecerea spre competițiile serioase? Am început la amatori, apoi la naționale. Am ieșit campion național de trei ori la juniori. După aceea, campion național și la seniori, la semiprofesioniști.
Cum a fost trecerea de la amatori, la profesioniști? La început luptam cu cască și tibiere. Când am avansat, nu le-am mai avut și a devenit mult mai dur. La 26 de ani abia am început să lupt la profesioniști. Prima dată? La DFS, Dynamite Fighting Show. Sper să revin cât de curând acolo.
”Maestrul meu m-a învățat tot ce știu”
Poți să-mi explici cum arată o zi din viața ta? Sigur. E destul de încărcată atunci când am antrenamente și mă pregătesc pentru meciuri. Dimineața mă trezesc, mănânc și ies la alergare. Șase kilometri. Încep cu cinci minute pe kilometru și ajung la patru minute jumătate. După-amiaza am două ore de antrenament.
Spune-mi despre antrenorul tău. Maestrul meu e Iulian Mihalcea, zis ”Moșul”. Este ca un părinte pentru mine. M-a învățat cum să mă comport în ring, dar și în afara lui. Este singurul meu antrenor de când m-am apucat de kickboxing.
Ți-a dat vreun sfat? Ce ai reținut de la el? Să nu ne luptăm niciodată pe stradă. Pentru el e esențial și asta îi învață pe toți. Și are dreptate. Ești kickboxer în ring, nu și pe stradă.
”Sunt o bestie în ring!”
După tot ce ai trăit în copilărie, te-ai schimbat mult. Da. Sportul m-a făcut mai responsabil și disciplinat. Dacă s-ar lua cineva de mine pe stradă, aș întoarce capul și aș merge mai departe. În ring, însă, sunt o bestie.
Ce contează cel mai mult în pregătire? Sparring-ul. Acolo crești cel mai mult.
Unde simți că ai cel mai mare avantaj? La loviturile de picior și la genunchi.
Ai emoții înainte de meciuri? Da. Mai ales acum, după o accidentare. În ultimul meci, pe care l-am pierdut, am simțit emoțiile foarte puternic. A fost și acasă, la Buzău, în fața oamenilor mei.
Cum încerci să le ții sub control? Prin respirație. Stau pe jos, ascult muzică la căști. La meciul de la Heroes nu mi-a ieșit, absența a fost prea lungă.
”Merg și pe munte. Îmi place că îți oferă libertate, e un sentiment unic”
Cum sunt adversarii, dincolo de ring? Foarte ok. Mulți mi-au spus ”bravo” după meciuri. Cu unii am rămas prieteni, mai vorbim și acum.
La antrenamente există loc de glume? Nu prea. Maestrul nu ne lasă. Povești mai haioase avem în afara antrenamentelor. Uite, să-ți spun una.
Ascult. Eram pe munte cu el. Cu maestrul meu. Am mers vreo 10 ore pe jos. Noi eram terminați, el râdea de noi (n.r. râde și el). Mi-a plăcut pe munte. Îți dă libertate. E un sentiment unic. Aș vrea ca toți să simtă ce am simțit eu la acea drumeție.
”Aș vrea să am agresivitatea lui Moroșanu”
Aș vrea să te întreb de ce ai ales kickboxing-ul și nu te-ai dus către box. Mă uitam la Moroșanu, Daniel Ghiță, Raul Cătinaș. Așa am descoperit kickboxing-ul. Și boxul e tare, dar parcă m-a atras mai mult sportul în care poți să-ți folosești și picioarele. Ți-am spus de Moroșanu, voiam să-ți mai spun că îmi place mult agresivitatea lui. Sper ca într-o bună zi să o am și eu!
Ai un idol? Badr Hari.
Ai ajuns și la competiții internaționale. Da. La Campionatul Mondial ISKA, în Austria, acum doi ani, am luat locul 3. Am mai luptat și în Germania. Mă bucur că și la noi kickboxing-ul evoluează. Visul meu e să ajung în Glory.
”Vreau ca fetița mea să fie mândră de mine”
Familia cum te susține acum? Tata e fanul meu numărul unu. Vine cu mine la alergat, la antrenamente, mă sună zilnic. Se supără dacă sunt activ pe internet la 12 noaptea. Mă ajută mult și sora mea. Soția e alături de mine, chiar dacă se sperie când mă accidentez.
Cât de focusat ești înaintea unui meci? Total. Două luni de pregătire în care mă gândesc doar la meci. Nu există ieșiri sau plimbări.
Ce te motivează cel mai mult? Fetița mea. Vreau să fie mândră de mine.
