Cosmin Olăroiu (55 de ani) e cel mai bine cotat antenor din zona Golfului Persic. A ajuns la acest statut datorită rezultatelor sale fantastice, cu peste 20 de trofee cucerite în fotbalul din Asia, începând din 2007, de când a lăsat Steaua (n.r. – actuala FCSB) pentru a semna cu Al-Hilal Riad (Arabia Saudită).

Deși e un tehnician de mare succes, cel mai bine plătit din fotbalul românesc, Oli a fost mereu un personaj discret. S-a ferit de apariții mediatice și a preferat să stea departe de ochii presei. 

De aceea, interviul pe care tocmai l-a acordat e o raritate. Aici, Olăroiu a atins o serie de subiecte, în premieră, vorbind despre cel mai dificil moment cu care s-a confruntat, ca jucător. Paradoxal, acest episod neștiut până acum l-a și îndemnat să-și pregătească debutul în antrenorat, la o vârstă fragedă, la FC Național.

Cosmin Olăroiu despre cumpăna vieții sale

* Eu, dacă îmi aduc aminte bine, am terminat școala de antrenori, la 26-27 de ani. Am fost șef de promoție. Când am avut 24 de ani, doctorii mi-au descoperit această problemă la coloană. În prima fază, mi-au interzis să mai joc. Am avut trei zile groaznice. Trei zile în care, practic, nu mai mâncam, nu mai dormeam, nu știam ce se întâmplă cu mine. Era o lovitură foarte puternică, la 24 de ani să-ți zică cineva că ești la un pas să te lași de fotbal. După aceea, am mers la un alt doctor, care mi-a zis că pot juca, în continuare, dar trebuie să mă verifice, în fiecare an. Și atunci, m-am gândit că trebuie să fac ceva pentru momentul în care o să rămân... să nu mai pot juca! Și datorită acestui lucru m-au și accepta la Școala de Antrenori, la o vârstă mică pentru un antrenor, de 26-27 de ani, așa cum am spus. Iar la 30 de ani, eram în Japonia și Gino Iorgulescu mi-a propus să antrenez. Mai aveam contract cu echipa japoneză, dar Gino știa că eu sunt foarte preocupat de meseria de antrenor și mi-a acordat încrederea necesară. M-am gândit că să fii antrenor, la 30 de ani, la o echipă de prima ligă (n.r. – FC Național) e o oportunitate foarte mare. Aveam jucători care erau mai mari ca mine (n.r. – râde). Dar am luat decizia, de a deveni antrenor, și am renunțat să mai joc. Am început să antrenez.

Cosmin Olăroiu despre debutul său în antrenorat

*Când am început să antrenez, la FC Național, echipa era la retrogradare. Am reușit să ne salvăm. Apoi, în anul următor, am pierdut campionatul în ultima etapă. De-a lungul carierei, am fost în diferite medii și am antrenat echipe cu obiective diferite. Cred că șansa face parte din viața fiecăruia. N-avem cum să negăm lucrul acesta. Dar cred că munca, implicarea, chimia asta pe care reușești să o ai cu echipa, faptul că reușești să pătrunzi în mintea și în inimile jucătorilor, pentru a-i face să dea tot ce au mai bun, contează enorm de mult! Cred că lucrurile s-au schimbat mult față de perioada cu metodele rusești, cu disciplina aia militară pe care ar fi trebuit să o aibă echipele. Cred că trăim într-o lume în care emoția are un cuvânt foarte mare de spus. Empatia e un lucru absolut necesar în cadrul unei echipe! Sunt mulți factori care fac diferența în viața noastră.

Cosmin Olăroiu despre relația sa cu jucătorii într-o echipă

*Cred că o să vă surprind, pentru că sunt două lucruri contradictorii. Cred că toți jucătorii trăiesc oarecum, în mod egal, dar fiecare în parte e diferit. Pentru că fiecare are o personalitate diferită. Sunt emotivi, unii mai puțin emotivi. Sunt unii foarte puternici, sunt unii la care trebuie să țipi, ca să-i faci să înțeleagă. La alții, trebuie să vorbești frumos, ca să-i faci să înțeleagă. Fiecare jucător are anumite particularități, însă, undeva trebuie să fie un anumit nivel de comunicare. Dar eu cred foarte mult că tot timpul să-i dai cezarului ce e al cezarului, fără a afecta grupul! Disciplina e la fel pentru toți! Sunt reguli pentru toți jucătorii echipei. Eu nu sunt adeptul penalizării jucătorilor. Pentru că datoria mea, ca antrenor, e să pregătesc jucătorul, să-l fac mai bun, în așa fel încât el să câștige meciuri și în așa fel încât să câștige bani pentru familia lui, pentru meseria pe care o face, pentru a avea o viață mai bună. Dar libertatea jucătorilor merge până acolo unde pune în pericol obiectivul și viața echipei! De acolo, devin radical! Așa sunt și în viața de zi cu zi. Sunt foarte tolerant până la un punct, după care devin radical. Cred că jucătorul trebuie să fie confortabil mental, pentru a se putea exprima. Dar trebuie să aibă o anumite presiune, pentru a se încadra în echipă.

Cosmin Olăroiu despre relația sa cu mass-media

*Sincer, nu-mi place să apar în presă. Nu-mi place să fiu în centrul atenției. Încerc tot timpul să vorbesc mai puțin și să fac mai mult pe teren. În cea mai mare parte a timpului, mă uit la meciuri, analizez meciuri, pregătesc antrenamentele. Mai ales în sezonul acesta, când succesiunea meciurilor a fost foarte rapidă. Acum, de curând, pentru că m-am simțit mai bine după operație, am început să mă antrenez câte o oră, două pe zi strict pentru mine. În rest însă, exceptând când dorm, timpul meu e dedicat fotbalului. Rar, seara, mă uit și la câte un film cu familia, cu soția care e mai mult cu mine. Dar asta după ce îmi termin toate treburile. Cam asta e programul meu de 25 de ani.