Să faci sport de performanță în România, cu rezultate de nivel mondial, e o adevărată provocare. Asta pentru că, pe lânga faptul că ne lipsesc condițiile necesare, am pierdut și știința formării sportivilor de nivel înalt. Cu foarte mici excepții!

Cazul David Popovici (20 de ani) fix aici trebuie să fie încadrat. Pentru că la el s-au aliniat, pur și simplu, planetele. În sensul că părinții săi l-au îndrumat spre înot și, după o perioadă, David a avut norocul de a ajunge pe mâna unui antrenor dedicat și competent, cum e Adrian Rădulescu. Sub comanda acestuia a început să lucreze David, de la o vârstă fragedă, și cu el merge acum înainte, luând medalii pe bandă.

Dar, în cazul lui David Popovici, a mai fost un amănunt care a făcut diferența. Care l-a pus pe drumul cel corect. 

Mihai Popovici: „De ce am urla ca apucații, în tribună?!“

În 2023, Mihai Popovici, tatăl lui David, a acordat un interviu-eveniment pentru reputatul jurnalist, Dumitru Graur. Dialogul, un veritabil ghid despre formarea unui campion, a fost publicat de Asociația Presei Sportive din România.

Aici, Mihai Popovici a subliniat „secretul“ fiului său, care a reușit în sportul de performanță: lipsa unei presiuni inutile din partea părinților!

În rândurile de mai jos, Sport.ro redă cele mai importante declarații ale lui Mihai Popovici. Ele merită să fie parcurse acum, când David strălucește, încă o dată, pe scena mondială, de această dată, la Singpoare.

*Primele condiții pe care le-am creat au fost în momentul în care am decis că nu va exista contextul de presiune. David mergea de plăcere la bazin. Nu pentru noi, ci pentru că voia el. I-am întreținut foarte tare starea asta, nu l-am întrebat niciodată pe ce loc a ieșit sau va ieși, ce a făcut sau ce va face. Iar prăjitura de după concurs era garantată, indiferent pe ce loc ieșea în concurs, oprirea la cofetărie era inevitabilă. Era o anumită cofetărie, iar lui David îi plăcea o anumită prăjitură, pe care o căpăta de fiecare dată.

*Pot să vă spun că e ceva la care greșesc incredibil de mulți părinți. Că pun această presiune. Cred că e cea mai mare greșeală pe care o pot face părinții, presiunea. Iar această presiune se poate pune în feluri multiple, mulți dintre părinți nici măcar nerealizând că o fac. Și vă dau câteva exemple. „Cum a fost astăzi antrenamentul?”, „Ce ai făcut, al câtelea ai fost?”, „Ce a făcut X?” „Ți-am spus să fii atent la Y” și așa mai departe. „Ce ți-a dat antrenorul? A nu, e greșit”. „Vezi că urmează concursul, să nu te prind că ieși iar după Y!” Iar lucrul acesta se petrece de multe ori, începând de la 7-8 ani. Închipuiți-vă ce înseamnă câțiva ani de astfel de presiune. Nu-i de mirare că mulți renunță pe parcurs și părinții, fără să-și dea seama, sunt principalii autori. Mi-aș dori să privească lucrurile mult mai relaxat și să nu încerce să pună nerealizări sau frustrări de-ale lor pe umerii copiilor lor. I-aș ruga să se uite către David și să privească din această perspectivă, mai exact unde se poate ajunge fără presiune.

*Cu cât sportivul e mai mic, cu atât manifestările părinților sunt mai vizibile în tribună. Dintotdeauna nu ne-am agitat cine știe ce, știam că el va face tot ce poate să facă și n-am înțeles niciodată cum am putea să-l facem să înoate mai repede, dacă am urla ca apucații în tribună. N-ar ajuta la absolut nimic. Și atunci nu făceam asta, deși, de multe ori, am văzut priviri ușor întrebătoare: înoată copilul tău, nu ești pe cale să reacționezi? Emoționat n-ai cum să nu fii, dar asta nu înseamnă că trebuie să urli ca apucatul. Când câștigă, îl felicităm, îl îmbrățișăm, ne bucurăm împreună.