Numai Rădoi pierdea sau era egalat după ce echipa lui conducea cu 2-0 sau 3-0. Acum i se întâmplă și lui Coelho, care a aglomerat inutil defensiva în minutul 90+6, introducându-l pe Mogoș în locul lui Mekvabishvili și pe Stevanovic în locul lui Teles. Era 2-1 pentru Universitatea, AEK părea incapabilă să mai marcheze, în ciuda forcingului inerent din final.
Portughezul îl mai băgase și pe Alexandru Crețu în locul lui Baiaram în minutul 80, adică un alt jucător defensiv.
OK, dacă se termina 2-2, poate n-am mai fi băgat de seamă aceste mutări, am fi vorbit de o calificare în play-off și de performanță, de jocul foarte bun al Craiovei timp de 97 de minute, de travaliul lui Teles, de renașterea ca fotbalist a lui Cicâldău, de insistența și inspirația lui Etim.
Aș fi zis că antrenorul portughez a pregătit excelent acest meci, că ai noștri au jucat un fotbal modern, cu devieri derutante pentru adversari, cu pase din prima și cu o viteză de joc remarcabilă pentru o formație românească.
Arbitrul, ghinionul și din nou schimbările
Am putea să dăm vina pe arbitru, că a prelungit prea mult... prelungirile dictate, că a luat decizii controversate, că a fost nesigur, dar nu cred că de asta a pierdut echipa noastră.
E vorba și de un ghinion teribil, bineînțeles, dar nu pot să nu amintesc din nou de ultimii intrați, Mogoș și Stevanovic, băgați pe teren complet aiurea, neconectați la intensitatea și la miza jocului. Una e să vii de pe bancă și alta e să simți focul din interior. Normal că nu e vina lor pentru acest eșec dureros, ci e vina celui care a luat decizia să-i bage pe final.
E o concepție de antrenor mic, în ciuda lucrurilor bune făcute până atunci. De ce să mai aglomerăm careul, când putem să jucăm așa cum am făcut-o 96 de minute?
Un eșec ca un coșmar, un eșec halucinant. N-am fi simțit amărăciunea asta dacă Universitatea ar fi jucat slab, dacă AEK ne-ar fi învins clar, cu 2-0, dar așa e frustrant, oribil, nedrept.
