Revenit în țară după o vacanță sub bombardamente, de-a lungul „războiului de 12 zile”, între Iran și Israel, handbalistul de 35 de ani a acordat un interviu tulburător pentru Sport.ro.
Războiul, indiferent de adversari, dezumanizează. Iar în vremurile pe care le trăim, în care manipularea se face în ritm accelerat, cu ajutorul rețelelor de socializare, războiaele sunt percepute din ce în ce mai des ca niște meciuri de fotbal! Ce-i drept, doar de către cei pentru care războiul e o chestiune văzută la televizor. Tot acolo începe și „spălarea creierelor”.
Când așa-ziși experți / analiști fac turul studiourilor TV, de cele mai multe ori pentru a recita o „poezie” bine plătită, rezultatul e ce vedem, în mod repetat. Oamenii de pe margine își aleg o tabără și fac „galerie” pentru o țară care o atacă pe alta, distrugând vieți cu nemiluita.
Fix asta am văzut și în România, de-a lungul „razboiului de 12 zile”, între Israel și Iran.
Pentru Alireza Mousavi (foto jos, 35 de ani) însă, handbalist ajuns în România în 2014, acest război a arătat cu totul altfel. Pentru că l-a trăit de la fața locului, la Isfehan, al doilea cel mai bombardat oraș iranian de către forțele israeliene. Și, colac peste pupăză, tot aici au bombardat avioanele americane de tip B2 Stealth, una din cele trei centrale nucleare ale Iranului, pe lângă cele din Natanz și Fordow.
Acum, după ce apele s-au mai liniștit în Orientul Mijlociu – cu prețul pierderii unor vieți omenești – Alireza Mousavi a reușit să se întoarcă și el în România, după vacanța sa bombardată din Iran.
Sport.ro: Alireza, zi-mi, mai întâi, cum se poate pleca dintr-o țară în care tocmai s-a încheiat un război? Cât a durat călătoria ta din Isfehan până la Bacău, unde ești acum?
Alireza Mousavi: Am fost aproape 3 zile pe drum. Eu am ieșit din casă, la Isfehan, joi, în jurul orei 16 și am ajuns, la Bacău, duminică, în jurul prânzului. În Iran, traficul aerian nu s-a deschis imediat după încetarea focului. Nici vorba de așa ceva! De pildă, în primele zile, de la Teheran nu pleca niciun zbor. Puteai pleca doar de la aeroportul din Mashad. Aici, s-a reluat un număr limitat de zboruri externe. Și, prindeai un loc cu chiu, cu vai, prin intervenții de la oameni sus-puși.
Deci, într-o prima fază, ți-ai propus să ajungi de la Isfehan la Mashad. Sunt peste 1.100 de kilometri între cele două orașe...
Da. Am luat trenul, că zboruri interne nu se făceau. Și am făcut peste 19 ore până la Mashad. A avut trenul o mică defecțiune, s-a și oprit de vreo trei ori pe drum pentru rugăciunea de dimineață, de la prânz și de seară... În fine, am ajuns la Mashad și m-am dus la aeroport să iau avionul până la Istanbul. Aici, alt chin!
Ce s-a întâmplat?
Zboruri amânate pe bandă. Și nimeni nu-ți spunea, de la bun început, la ce oră se va face zborul tău amânat, ca să mergi măcar la un hotel și să dormi niște ore. Nu! Îți spuneau că zborul s-a amânat pentru 2 ore. Apoi, pentru alte 2 ore și tot așa. În felul acesta, am pierdut și în aeroport peste 12 ore. În loc să zbor, vineri, la ora 18.00, am zburat, în noaptea de vineri spre sâmbătă, mult după miezul nopții. Odată ce am ajuns la Istanbul însă, coșmarul s-a cam încheiat. Am zburat, conform programului și, într-un final, am ajuns la Bacău, duminică la prânz.
Bun, am început cu sfârșitul. Tu ai terminat sezonul, la Bacău. Și apoi te-ai întors în Iran pentru vacanță. Corect?
Da, frate! Am ajuns în Iran și, în mai puțin de două zile, a început nebunia. În primele zile, n-am conștientizat gravitatea situației, deși era destul de înfricoșător ce vedeam. Adică, uite, m-a marcat zgomotul. Tu nu vei realiza ce spun acum, dar zgomotul războiului te marchează pe viață! Auzeam cum erau lansate rachetele iraniene și cum veneau avioanele israeliene deasupra orașului. Ceva de nedescris în cuvinte.
Și, totuși, cum s-a văzut totul de la fața locului?
Frate, până acum, eu văzusem războiul doar la televizor și pe internet. Să trăiești însă așa ceva, să vezi un război în derulare cu ochii tăi, de la fața locului...frate, asta te distruge psihic! Noi, în casa noastră din Isfehan, n-aveam somn. Noaptea, când începeau bombardamentele, când se auzeau anti-aerienele, păi frate, tu crezi că poate dormi cineva, în condițiile astea? Eu, după prima săptămână, ajunsesem să am palpitații de la stres. Am și fost la un medic cardiolog să mă vadă. Apoi, am ajuns la farmacie, ca să iau pastile pentru somn. Că nu puteam să dorm deloc! Și cu pastile, oricum, nu-ți imagina că dormeam ca un om normal. Ațipeam cam după ora 7 dimineața, când se mai opreau bombardamentele, și mă trezeam din cauza stresului, cam pe la 10-11 dimineața. Asta a fost viața noastră, în acele două săptămâni.
Alireza, în străinătate, mulți au fluturat această idee, cum că aceste bombardamente au fost necesare pentru eliberarea poporului iranian. Că prin aceste atacuri s-au șubrezit rădăcinile regimului. În Iran, s-a simțit așa ceva? Era lumea cu gândul la revolte, la proteste stradale împotriva regimului?
Frate, eu nu sunt politician. Dar spun că noi, oamenii de rând, suntem de multe ori bătaia de joc a politicienilor! Eu nu pot să înțeleg cum cineva poate susține că eliberarea unei țări se face prin bombardamente și prin omorârea civililor! E peste puterea mea de înțelegere așa ceva. Cine a aplaudat acest război, frate, eu nu pot să înțeleg ce e în capul acelui om! Dar îți spun ceva cu tărie!
Te rog...
Oamenii care au gândirea asta, care sunt pro-război din orice motiv, dacă explodează o petardă lângă ei, la o nuntă sau la Revelion, fac pe ei de frică! Le spun unor astfel de oameni următorul lucru: când susțineți un război, imaginați-vă cum ați reacționa, dacă ar exploda nu o bombă, ci o petardă lângă copilul vostru, lângă un membru al familiei! Faceți, vă rog, exercițiul ăsta de imaginație și vedeți apoi dacă mai sunteți pro-război din orice motiv.
Urmările bombardamentelor israeliene asupra unor ținte din Iran
Cât de aproape ai fost de centrala nucleară de la Isfehan, care a fost țintă atacului american?
Casa noastră e cam la 6 kilometri de acolo. Suntem și mai aproape de instalațiile militare de la Isfehan, cam la 4 kilometri. De-asta n-a fost noapte în care să nu tremure casa din cauza exploziilor. Iar în noaptea de sâmbătă spre duminică, când americanii au bombardat... Ceva inimaginabil! S-a luminat ca în timpul zilei din cauza exploziilor. Și explozii continuu! Noi stăteam în curte și ne uitam oripilați. Nu înțelegeam de ce durează atât de mult și cu o asemenea intensitate. Abia a doua zi am aflat ce s-a întâmplat, de fapt... Uite, acum că îmi aduc aminte de noaptea aia, îmi bate iarăși inima mai tare de stres. Atât de mult m-a afectat! Și vreau să mai spun ceva, încă o dată.
Te rog...
Le spun celor care au susținut acest război că, dacă erau acolo, ar fi văzut lucrurile cu totul altfel. Ar fi dat orice doar să se oprească războiul. Nu poți să fii pro-război, dacă bombele îți cad ție în cap.
Bine, și în diaspora iraniană, nu doar printre străini, au existat destui susținători ai acestui război. Tot în numele unei eliberări...
Frate, repet, nu-i înțeleg pe acești oameni! Cum poți să-ți iubești țara și să fii de acord cu bombardarea ei?! Noi avem oameni în Iran care, dacă nu muncesc o zi, n-au ce pune seara pe masă! Sunt oameni mândri, care nu stau cu mâna întinsă. Care muncesc pe rupte, ca să-și țină capul sus. Păi, cât a ținut războiul, acești oameni n-aveau unde să muncească. Implicit, n-aveau cum să-și întrețină familiile. La acești oameni oare se gândesc iranienii din California, Londra sau chiar București, care sunt pro-război? Puțină decență! Frate, eu n-am treabă cu partea politică și nu mă pricep la așa ceva. Dar îți spun cu tărie: dacă cineva îmi atacă țara, atunci, la nevoie, o apăr până în pânzele albe!
Nu ți-a fost greu să pleci din Iran, lăsându-ți familia în mijlocul unei situații, totuși, tensionate?
Cum să nu?! Am plecat cu lacrimi în ochi. Dar ei au insistat să plec, să-mi văd de cariera sportivă. Mai ales că am 35 de ani și nu mai am mulți ani de jucat. Acum, trăiesc cu speranța că povestea asta s-a încheiat și că nimeni, nici în Iran, nici în Israel, nu va mai trăi așa ceva. Pentru că oamenii de rând n-au nicio vină.
Privind partea plină a paharului, după această experiență, cred că ți-ai găsit liniștea acum, când te-ai întors în România...
Îți dai seama! Eu iubesc România. O consider a doua mea țară. Cât am fost în Iran, internetul ba nu mergea, ba mergea foarte prost. Dar cum revenea conexiunea, primeam o grămadă de mesaje din România. De la foști colegi, de la fani. A fost ceva care m-a mișcat foarte tare. Susținerea primită din România, în perioada asta... N-am cuvinte să le mulțumesc oamenilor! Și îmi cer scuze că n-am apucat să le răspund tuturor la mesaje. Și singura chestie pe care vreau să le-o transmit tuturor e asta: vă rog să nu susțineți niciodată niciun război! Pentru că nu aduce nimic bun.
Dincolo de această experiență nefastă, în plan sportiv, ce urmează pentru tine?
Mă duc la Cluj, pentru că am semnat cu Universitatea. Aveam un acord cu șefii clubului, înainte să plec în Iran. Săptămâna asta, urmează să-mi fie înregistrat contractul la federație. Cu ocazia asta, vreau să-i mulțumesc și domnului Liviu Hossu, managerul clubului Universitatea Cluj. Dânsul mi-a zis că, dacă îmi doresc, clubul va face toate demersurile necesare, astfel încât să-mi aduc familia, la Cluj. Îi mulțumesc pentru această susținere pe care o apreciez enorm.
