Naționala Iranului tocmai a părăsit turneul final din Mexic, Canada și SUA, fiind prima echipă aflată sub linie care a ratat prezența în fazele eliminatorii de pe locul 3 în grupă.
Perșii au fost eliminați fără victorie, dar și fără înfrângere, după trei remize cu Noua Zeelandă (2-2), Belgia (0-0) și Egipt (1-1). Chiar dacă n-au câștigat niciun meci, iranienii au câștigat ceva mult mai important: respectul și admirația oamenilor din jurul lumii! Pentru că naționala lor, provenită dintr-o țară aflată în stare de război, s-a luptat admirabil în America. Iar asta în ciuda unor obstacole puse de Statele Unite.
La rezultatele Iranului, o contribuție imensă a avut Alin Dincă (46 de ani). Hunedoreanul nostru, antrenor cu portarii în această reprezentativă, l-a pregătit pe Alireza Beiranvand, unul dintre cei mai buni goalkeeperi după faza grupelor.
Aflat la Tijuana (Mexic) cu naționala Iranului, Alin Dincă a acordat un interviu în exclusivitate pentru Sport.ro.
Sport.ro: Foarte mulți jucători iranieni au vorbit despre obstacolele de care s-au lovit la acest Mondial. Tu le-ai trăit din interiorul echipei. Cum le-ai simțit?
Alin Dincă: E un subiect pe care am încercat să-l ascund cât am putut de mult, am încercat să-l evit. În primul rând, pentru a nu mă afecta, în mod direct, pentru că au fost foarte multe obstacole! Cu schimbarea locației de cantonament de două ori, cu schimbarea hotelurilor, cu schimbarea terenurilor de antrenament, cu schimbarea adversarilor. Sau, mai bine zis, cu inexistența adversarilor (n.r. – pentru meciurile amicale de dinaintea Mondialului). Cu o grămadă de controverse legate de participarea noastră la acest Mondial. Au fost chestiuni care, vrând nevrând, te afectează. A fost foarte greu să ne pregătim, în aceste condiții, să ne motivăm. Pentru fiecare microciclu de pregătire, cred că am schimbat programul de cel puțin trei, patru ori.
Spuneai de dificultatea de a găsi adversari pentru amicale…
Am studiat niște adversari pentru amicale care, din păcate, s-au dovedit a fi adversari invizibili pentru noi. Pregăteam, urmăream vreo trei meciuri ale echipelor respective și, ulterior, nu ajungeam să jucăm niciodată cu adversarii respectivi! Atâtea muncă în zadar, atâtea efort depus în zadar, atâtea energie consumată, culminând totul aici cu atâtea neajunsuri. De exemplu, ne-a lipsit aici, la Tijuana, un simplu teren de antrenament bun. Echipa locală care ne-a primit aici joacă pe un teren sintetic, lucru de care noi am aflat cu câteva zile înainte să ajungem aici. Oamenii, fiind foarte amabili, au încercat pe ultima sută de metri să refacă terenul lor al doilea, cu gazon natural. L-au mai peticit, dar acel gazon nu s-a ridicat niciodată la nivelul unei echipe naționale.
Ce v-a mai lipsit?
N-am primit cele mai simple materiale de antrenament! Apoi, a fost problema vizelor. Unor colegi de ai mei, din administrație, din logistică, li s-au refuzat vizele de America. Au fost foarte multe piedici care m-au afectat. Am încercat să nu le exprim cu voce tare pentru că mă făceau să sufăr. Atât pe mine, cât și pe colegii mei. Dar, cu siguranță, aceste obstacole ne-au afectat.
Alin, tu ai plecat din fotbalul românesc din postura unui om mai puțin cunoscut. Acum, la acest Mondial, ai fost unic: singurul român participant în competiție cu o echipă. Cum a fost această călătorie? Cum ți-a schimbat Iranul viața, începând din 2020?
Vreau să încep cu chestia asta: niciodată n-am căutat faima și nici nu o voi căuta. Cred că am ajuns în postura de care spuneai peste noapte, printr-o conjunctură. Îmi place să cred că am reușit exclusiv prin munca mea. N-am avut niciodată Social Media, niciodată nu m-am promovat. N-am încercat niciodată să ajung în prim-plan altfel decât prin calitatea muncii mele. Tot ce am realizat astăzi, am realizat prin muncă. Și, oricât m-aș feri de cuvintele astea, de trufie și de mândrie, adevărul e că mereu am încercat să fiu cât mai realist. Am încercat să muncesc corect! Iranul mi-a schimbat foarte mult viața, mi-a schimbat cariera. Pentru că am întâlnit oameni foarte buni! Dumnezeu m-a ajutat foarte mult. Cred că mi-a scos oameni buni în cale. Oameni care mi-au apreciat munca! Și îmi place să cred că, în această călătorie, am realizat ceva și mai important. Lucrând cu un grup de portari atât de experimentați, că portarii mei sunt căpitani la echipele de club cele mai titrate din Iran (!), am reușit să realizez ceva ce nici nu visam să realizez. Mi-am păstrat personalitatea și caracterul intacte. N-am făcut compromisuri. Dumnezeu m-a ajutat să rămân corect, să fiu drept cu fiecare dintre portarii mei, să muncesc cu fiecare la fel de mult, la fel de intens. N-a existat niciodată diferență între ei pentru mine. Și cred că asta au simțit-o și ei. Eu consider că aceasta e realizarea mea cea mai mare într-o țară străină. Am ajuns aici singur, fără staff. Și am reușit să muncesc corect, eficient, fără să fac compromisuri și fără să-mi pierd din personalitate.
Ai fost singurul străin din stafful naționalei Iranului. Colegii tăi italieni au plecat, imediat după începerea războiului, în februarie. Ce te-a îndemnat să rămâi alături de o națională provenită dintr-o țară aflată în stare de război?
Loialitatea. Oamenii nu știu, dar în ultimii 7 ani, am schimbat doar două echipe: clubul Traktor și echipa națională a Iranului. Și la Traktor am ajuns foarte iubit de localnici, la Tabriz, pentru că am rămas alături de club într-o perioadă foarte grea, imediat după începerea pandemiei, în 2020. Oamenii mi-au răplătit loialitatea, mi-au dovedit cu vârf și îndesat dragostea lor. Am rămas alături de acești oameni, pentru că ei mi-au deschis ușa casei lor, oamenii aceștia au fost calzi cu mine, m-au apreciat, m-au iubit. Oamenii aceștia mi-au dat o pâine albă! Și, tinând cont de toate aceste lucruri, nu-i puteam lăsa la greu.
Iranul a părăsit acest Mondial fără înfrângere. Tu rămâi cu satisfacția unor prestații solide sau cu dezamăgirea eliminării. Ce sentimente te încearcă acum, la final?
Nu e corect să-mi pui această întrebare (râde). Sincer, eu sunt împlinit. Având în vedere situația de război, în care țara s-a aflat, nu mă așteptam niciodată să obținem rezultatele astea și performanțele astea. Acum două luni, prezența noastră nu era sigură la Campionatul Mondial. Și, în condițiile astea, la ce puteam spera? La o simplă prezență, în care să încercăm să construim ceva. Dar vorbeam de niște sportivi care, timp de 50 de zile, s-au aflat sub bombardamente puternice. Tocmai am ieșit din competiție și sufăr. Ieri, în cantonamentul nostru de la Tijuana s-a plâns foarte mult. Am plâns și eu foarte mult, la fel ca și colegii mei. Pentru că evoluția noastră, de-a lungul competiției, de-a lungul celor trei meciuri, a fost din ce în ce mai bună. Și performanța din ultimele două jocuri (n.r. – cu Belgia și cu Egipt) ne dădea speranța pentru o eventuală confruntare cu Elveția, în prima fază eliminatorie. Sincer, la acest Mondial, puteam obține mult mai mult! Și chiar nu ne era teamă de jocul acela, cu Elveția, dacă am fi ajuns acolo.
Unde crezi că a suferit cel mai mult naționala Iranului?
Lipsa meciurilor amicale și oprirea campionatului intern (n.r. – în februarie, după începerea războiului) s-au dovedit a fi foarte greu de gestionat. Jucătorii n-au avut ritm de joc. Per total, dacă mă uit în spate, eu sunt mâdru de ceea ce am realizat în aceste condiții vitrege, cu atât de multe piedici. Sunt mândru că i-am oferit lui Alireza (n.r. – portarul titular al Iranului, Alireza Beiranvand) șansa de a scrie istorie! Sunt mândru că i-am oferit lui Alireza șansa de a lăsa ceva în urma. Dacă la Mondialul din 2018, el a reținut mingea după execuția lui Cristiano Ronaldo din penalty, de această dată, evoluția sa din meciul cu Belgia a fost de altă natură! La penalty, fiind situație statică, nu există presiune pe portar. Acum însă, în meciul cu Belgia, vorbim despre 96 de minute contra echipei aflate pe locul 8 în clasamentul FIFA, cu jucători de cel mai înalt nivel. La acest nivel, Alireza a avut șapte parade! Și, per total, evoluția lui l-a propulsat în vârful ierarhiei portarilor de la acest Mondial. Așadar, din punct de vedere sportiv, sunt mulțumit, sunt satisfăcut, sunt bucuros, sunt mândru! Dar îmi e ciudă că am fost eliminați, așa cum am fost eliminați. Adică, neînvinși și cu prestații din ce în ce mai bune. N-am fost victime nici contra Belgiei, nici contra Egiptului. Am avut șanse foarte mari de a câștiga în ambele partide. În fiecare joc, băieții și-au dat viața pe teren. Firește, la nivelul nostru, cu necazul nostru (n.r. – zâmbește amar), cu problemele noastre interne.
Din România cine te-a felicitat după acest Mondial?
Mai mulți oameni. Și țin să le mulțumesc tuturor. Un mesaj drag, de la o persoană dragă mie a fost de la Florin Niță (foto, sus). Un mesaj pe care o să-l port mereu cu mine. Și pentru care îi mulțumesc și pe această cale.
