Invitatul lui Costin Ștucan la „Fața la joc!”, Claudiu Niculescu a vorbit despre perioada în care, la începutul anilor '90, a ajuns la Craiova. Pentru că nu era din oraș, fostul atacant locuia împreună cu un coleg într-o baracă de muncitori aflată în apropierea stadionului.

Condițiile erau extrem de dificile, mai ales iarna. Nu aveau încălzire corespunzătoare, iar pentru a face focul au ajuns să taie cireșii din curtea stadionului.

„Îmi aduc aminte, înghețam de frig, tăiam cireși în curtea stadionului ca să ne încălzim. Era o sobă de teracotă. Trebuia să ieșim iarna, nu aveam toaletă acolo, trebuia să mergem tocmai în vestiar, undeva la 50-100 de metri, unde era zăpadă până la brâu”, a povestit Niculescu.

Nici mesele nu erau mai ușoare. Fotbaliștii mergeau aproximativ trei kilometri până la cantina întreprinderii, iar la întoarcere trebuiau să se ferească de câinii care se aflau în zona stadionului.

„Eram plin de răni în podul palmelor”

Antrenamentele se desfășurau în condiții care astăzi par greu de imaginat. Niculescu spune că echipa juca și se pregătea pe bitum, zgură, asfalt sau terenuri improvizate.

În ciuda tuturor problemelor, Niculescu nu s-a gândit niciodată să abandoneze fotbalul. Din contră, condițiile grele nu i-au afectat visul.

Ani mai târziu, visul avea să devină realitate. Niculescu a ajuns la Universitatea Craiova și Dinamo, a câștigat trofee, a devenit golgheter al Ligii 1 și unul dintre cei mai importanți marcatori ai „câinilor” în cupele europene.

„De multe ori, sportul de performanță nu înseamnă sănătate. Mai ales ce am prins noi. Eram la Jiul Elif, Nae Tilihoi era antrenor. Stăteam undeva prin Parcul Romanescu, înainte nu existau vestiare. Erau niște plăci cumva... și era o baracă de muncitori în spate. Eu nefiind din Craiova, dormeam acolo. Curtea era plină de câini și iarna, și vara. 

Noi trebuia să coborâm, că stăteam cu încă un coleg, trebuia să coborâm până jos în bulevard, făceam vreo 3 km dus, 3 întors. Zilnic! Ca să iau micul dejun.

Veneam de la micul dejun, făceam antrenamentul dimineața, coboram la masa de prânz. Ne odihneam, plecam la cină. De multe ori, cina o prindeam pe întuneric. Ne întorceam, era un salam, nu știu cum se numea, apos, îl tăiam feliuțe mici, dar trebuia să aruncăm la câini, că altfel ne mâncau pe noi. 

Au fost sacrificii, dar a fost pasiunea mea. Sunt convins că, dacă în zilele noastre niște copii care fac fotbal acum, la 16-17 ani cum aveam noi atunci, ar renunța. Cum ne antrenam noi atunci... și pe bitum, și pe zgură, și pe asfalt, și pe câmp... eram plin de răni în podul palmelor. Dar nu am renunțat, mi-a plăcut foarte mult. Noi jucam în Liga 2, sâmbătă dimineața la ora 11, iar seara, pe vremea aceea, Centralul din Bănie nu avea nocturnă și meciurile din Liga 1 erau programate pe la ora 17. Visam, îmi doream, tremuram, vibram în tribună, că voiam să ajung să joc acolo.

Îmi aduc aminte, înghețam de frig, tăiam cireși în curtea stadionului ca să ne încălzim, era o sobă de teracotă. Trebuia să ieșim iarna, nu aveam toaletă acolo, trebuia să mergem tocmai în vestiar, undeva la 50-100 m, era zăpadă până la brâu. Nu am renunțat, fiindcă ne-a plăcut foarte mult. (n.r. - Ai avut vreun moment în care ai vrut să renunți?) Niciodată. Mi-am dorit atât de tare”, a povestit Claudiu Niculescu la Fața la Joc.