Roxana Maracineanu david popovici Diana Mocanu kylian mbappe Novak Djokovic Sporturi

INTERVIU Cu Roxana Mărăcineanu, ministrul sportului din Franța, despre destinul lui Mbappe, vaccinul lui Djokovic, sfatul pentru David Popovici, dar și despre cea mai dulce deziluzie trăită la Jocurile Olimpice (II)

În cea de-a doua parte a interviului, ministrul de astăzi rememorează pentru Sport.ro cariera sportivă de excepție pe care a avut-o în natație, unde a devenit campioană mondială, campioană europeană și vicecampioană olimpică la proba de 200 de metri spate.

Cătălin Parfene
Data publicarii: Joi 03 Martie 2022, 10:15
Data actualizarii: Joi 03 Martie 2022, 11:22

* Sport.ro vă prezintă în luna martie o serie de materiale speciale cu campioane ale României care au devenit adevărate modele în sport prin performanțele lor și prin poveștile lor de viață. Sub titlul "ROMÂNCE DE AUR", pe toată perioada lunii veți putea descoperi sau redescoperi sportivele tricolore care au adus faimă țării pe toate meridianele.

Roxana Mărăcineanu, născută pe 7 mai 1975 în București, a plecat din România lui Ceaușescu împreună cu familia și, de la vârsta de nouă ani, locuiește în Franța.

S-a specializat în cursele de 100 și 200 de metri spate și în 1998 a devenit prima campioană mondială la natație din istoria Franței (Perth, 200 de metri spate). 

După un an a câștigat și titlul de campioană europeană (Istanbul, tot la 200 de metri spate), iar la Jocurile Olimpice din 2000 a luat medalia de argint, fiind învinsă de Diana Mocanu în aceeași probă favorită.

Din septembrie 2018 este ministrul sportului din Franța. De fapt, titulatura corectă este ”ministru al sporturilor”, ulterior ”ministru delegat responsabil cu sporturile” ca urmare a unei restructurări guvernamentale.

Prima parte a interviului cu Roxana Mărăcineanu o puteți citi aici.

În 1991 ați obținut cetățenia franceză. În cei doi ani după Revoluția din 1989 a fost vreun moment în care ați fi putut reprezenta România în competițiile internaționale?

Până să primesc cetățenia, am intrat într-un circuit de integrare în Franța, am învățat limba și am început să practic înotul la nivel de club. 

Lucrurile erau foarte bine organizate de statul francez pentru cei ca noi, care aveam statut de refugiat politic. Erau inclusiv niște familii care se îngrijeau ca noi, copiii, să primim mereu cadouri de Crăciun sau cu ocazia zilelor de naștere. 

5. Momentul în care s-a gândit să concureze pentru România

Iar în 1991 aveam 16 ani, eram la începutul carierei, dar deja eram campioana Franței la seniori și nu s-a pus vreodată problema să reprezint România. În 1993 m-am calificat pentru prima dată la Europene, apoi în 1997-1998 au venit și primele medalii (n.r. - aur la Mondialele de la Perth și argint și bronz la Europenele de la Sevilla).

Totuși, revenind la întrebare, a fost un moment în care eu m-am gândit să concurez pentru România.

Deci nu ați primit vreo propunere oficială în acest sens din partea oficialilor români?

Nu, a fost doar un gând al meu. Se întâmpla după argintul pe care l-am obținut la Jocurile Olimpice din 2000, și aveam eu atunci impresia că federația franceză nu îmi mai recunoștea meritele și rezultatele. 

Au venit antrenori noi, țin minte că s-au pus niște condiții de calificare dificile (n.r. - pentru competițiile internaționale), s-a încercat cumva prin acele baremuri să se ridice nivelul celorlalți înotători. 

Eu eram deja spre sfârșitul carierei și, cum în acea perioadă devenise complicat să te califici pentru naționala Franței, m-am gândit cum ar fi dacă aș concura pentru România. Dar, v-am zis, a fost doar un gând personal, nu am vorbit cu nimeni din țară.

6. ”Uite, a venit și fata asta din Estul Europei să înoate pentru Franța”

În special în anii '90, sportivii români care, dintr-un motiv sau altul, au ales să reprezinte alte țări erau tratați ca niște ”trădători” sau, în cel mai bun caz, ignorați. Așa a fost cu atleta de top Alina Astafei, desființată la televiziunea publică pentru opțiunea ei de a evolua pentru Germania. Astăzi, situația este exact inversă: România revendică aproape orice sportiv cu origini românești din străinătate, probabil și pentru că țara noastră nu mai are campionii de altădată. Ați simțit vreodată în anii '90 această răutate sau răceală din partea cuiva din România?

Nu, la mine nu cred că a fost vorba vreodată de așa ceva, sau nu știu eu. Ba chiar în 1998, când am câștigat titlul mondial, rudele din țară, care citeau presa, mi-au spus că România părea bucuroasă pentru succesul meu.

Iar în 2000, la Sydney, m-a surprins foarte plăcut cum Diana Mocanu a fost cea care a venit către mine pentru a vorbi.

Ce am perceput - pentru că era vorba doar despre o percepție - eu negativ a fost reacția din partea francezilor. Era ceva de genul ”Uite, a venit și fata asta din Estul Europei să înoate pentru Franța”, mă gândeam că ei nu știau că sunt crescută în Franța, nu știau povestea mea, și mă afecta.

Însă ce doreau ei să spună de fapt era ceva pozitiv pentru mine. ”Și-așa sportivii francezi nu fac nimic, trebuie să vină cei din Est ca să avem și noi performanțe”, asta era ideea.

7. ”Toată supărarea mi-a dispărut când am auzit imnul României, chiar dacă nu era pentru mine”

Să revenim la Jocurile Olimpice de la Sydney, pentru că ați pomenit de întâlnirea cu Diana Mocanu. Erați pe podium, dar pe locul 2, și cânta imnul României. A fost un moment cel puțin inedit din cariera dumneavoastră sportivă...

A fost deziluzia cea mai mare pentru mine, am fost atunci foarte afectată că nu am luat medalia de aur la Jocurile Olimpice. Îmi aduc aminte cât de tristă eram pe podium, însă tot stresul și toată supărarea mi-au dispărut atunci când am auzit imnul României, chiar dacă nu era intonat pentru mine. 

Fusese cântat pentru mine imnul Franței în '98 (n.r. - la Mondiale), iar în 2000 (n.r. - la Jocurile Olimpice) am considerat că imnul României a fost și pentru mine.

De ce credeți că Diana Mocanu nu a avut o carieră mai lungă? Mulți supercampioni ajung să se retragă foarte devreme, este natația un sport atât de istovitor?

Eu n-o mai întâlnisem niciodată pe Diana înainte în concursuri, nu fusesem la ultimele Europene. Eram ușor derutată. Diana m-a surprins plăcut, cum v-am spus, la Sydney a venit spre mine să vorbească.

Mă gândesc că a fost foarte dificil după ce la doar 16 ani a câștigat titlul olimpic, din câte îmi aduc aminte avea și o antrenoare foarte exigentă. Știu cât de greu a fost pentru mine să mă mențin - în 2001 nici nu m-am calificat la Mondiale, m-am revăzut cu Diana în competiție în 2002. În astfel de momente intervine demoralizarea, intervine chiar depresia.

8. ”Pentru o femeie este mai dificil să continue în sport”

Pentru o fată, pentru o femeie este mai dificil să continue în sport, mă gândesc și la Laure Manaudou (n.r. - înotătoarea franceză cu multiple titluri olimpice, mondiale și europene), cariera ei a durat doar din 2004 până în 2008.

Trebuie să ne gândim cum integrăm faptul de a fi mamă în cariera sportivă, asta am și încercat să fac din poziția mea de ministru: să fie noi legi prin care să ajutăm femeile în relansarea profesională după ce au născut.

Ca să rămânem la natația românească, marea speranță a țării noastre, David Popovici, a primit mai multe oferte de a merge in SUA, credeți că ar fi benefic pentru el? Și de ce ar investi americanii în el, ca David să-i învingă apoi chiar pe americani?

Sistemul din SUA este foarte bine pus la punct, există această concurență între universitățile americane, chiar și noi, francezii, avem tineri sportivi acolo. Ce încearcă acum Franța să facă este să propună soluții astfel încât acești tineri să rămână în țară. La fel, am început de doi ani demersurile pentru recuperarea antrenorilor francezi nu doar din SUA, ci și din China, Japonia, Canada, și vorbim aici inclusiv de o latură financiară.

Sigur că facilitățile campusurilor universitare americane asigură un mediu ideal pentru antrenamente și studiu - pentru francezi este benefic: așa văd concurența, se pun la punct cu limbile străine, noi chiar avem în cadrul federațiilor programe de mobilitate.

În concluzie, găsesc că o astfel de experiență americană este foarte pozitivă, câtă vreme tânărul sportiv se întoarce apoi în țară.

9. ”Mbappe este un om care are un destin, un sportiv care are lucruri de zis”

Franța are în momentul de față un sportiv de excepție, Kylian Mbappe - un tânăr atipic, care vorbește despre importanța multiculturalismului și a legăturilor umane în fotbal, despre setea de descoperiri și de călătorii. Ați discutat cu el, cum vi s-a părut?

Vedeți, foarte rar intrăm în adevărata poveste a sportivilor, adică vedem la TV sau citim în ziare o poveste mai mult visată decât adevărată. 

Chiar îi spuneam și soțului meu, Kylian Mbappe este un om care are un destin, un sportiv care are lucruri de zis. Când îl vezi, când discuți cu el, când îl auzi cum se exprimă, te surprinde maturitatea pe care o are, pe care o avea de la 18 ani, încă de atunci era capabil de reflecții profunde pe orice fel de subiect.

Sigur că m-am întâlnit de câteva ori cu el, au fost mai multe ocazii în care am discutat, pentru că Mbappe vine la tot felul de evenimente, este apropiat și de președinte (n.r. - Emmanuel Macron).

Cu Novak Djokovic ce faceți, îl primiți la Roland Garros?

(Râde) Până în mai poate se termină pandemia... Nu, noi rămânem pe poziția noastră, promovăm vaccinarea, chiar obligativitatea vaccinului în sport, pentru că unealta de lucru a atletului este corpul, care trebuie protejat.

Citește mâine, pe www.sport.ro, partea a treia a interviului cu Roxana Mărăcineanu, în care românca devenită ministru în Franța vorbește despre relația cu președintele Macron, despre scandările rasiste și homofobe din fotbal și despre abuzurile sexuale din sport.

Modifică setările cookies