15 august 2017 11:04

"In 2 secunde mi-am vazut toata viata in fata ochilor! Am crezut ca voi muri!" Povestea cutremuratoare a unui jucator de la Dortmund dupa atentatul asupra echipei

Au trecut 4 luni de la acel moment insa pentru Nuri Sahin acea seara va ramane mult timp in mintea sa.

Mijlocasul celor de la Borussia Dortmund, Nuri Sahin, a scris intr-un articol pentru The Players Tribune povestea atentatului asupra autocarului echipei inainte de partida cu AS Monaco din Liga Campionilor.

"Am un ritual inainte de fiecare meci de Champions League. Fie ca e pe propriul teren sau in deplasare iau pranzul la hotel si apoi beau o cafea cu un coleg - de obicei, Marcel Schmelzer. Apoi merg inapoi in camera si ascult muzica. Ma asez pe pat si imi inchid ochii. Pur si simplu, respir. Simt cu se umfla pieptul si cum expir si ma gandesc cum vreau sa mearga lucrurile. Doar pentru cateva minute, dar am nevoie de asta. Imi sun apoi sotia si ma asigur ca este in regula. Apoi imi inchid telefonul si ma duc spre autocarul echipei.

Pe 11 aprilie 2017, in seara in care ar fi trebuit sa jucam impotriva lui Monaco in sferturile Ligii Campionilor, am facut toate aceste lucruri. Drumul de la hotel catre Westfalenstadion in Dortmund tine doar catea minute. Suficient pentru a discuta rapid cu persoana langa care stau. De data asta eram langa Marcel si imi aduc aminte ca a cerut o scticla cu apa dupa ce am pornit la drum. M-am intins sa iau si .. BANG! O explozie a spart geamul.

Apoi totul s-a miscat in slow-motion. Nu aveam idee ce se intampla.. Pur si simplu .. am inghetat .. cred. Mintea mea insa ducea o cursa. In doar 2 secunde m-am gandit la toata viata mea. M-am gandit la moarte - dar m-am gandit si la viata. Apoi m-am gandit la familia mea. Mi-am vazut baiatul de 5 ani, fata de 1 an si pe sotia mea. Simteam ca sunt acolo cu mine.

Apoi am iesit din starea asta si am realizat unde sunt. M-am intors si l-am vazut pe colegul meu, Marc Bartra. Bratul lui sangera rau de tot. Apoi mi-am ridicat privirea si i-am vazut ochii. Nu o sa-i uit niciodata. Erau inchisi si terifiati. Am vazut alti baieti in spatele lui cum incep sa se ridice dar am strigat cat de puternic am putut: <Stati jos! Stati jos! Departati-va de geamuri!>. Nu aveam idee ce se intampla sau daca s-a terminat. Am tipat catre sofer: <Nu te opri! Te rog, te rog, te rog nu te opri! Continua sa mergi! Trebuie sa mergem>. Am crezut ca vor urca oameni in autobuz si ne vor omori pe toti.

Autocarul s-a mai deplasat cativa metri si apoi am vazut ca nu era nimeni afara. Urechile imi tiuiau, dar eram ok. Eram viu! Mi-am deschis telefonul si am sunat-o pe sotia mea si pe mama mea. Le-am spus ca sunt in regula si ca nu stiu ce s-a intamplat cu exactitate. Am inchis, m-am uitat in jur si toti stateau nemiscati. Nimeni nu se misca si nu vorbea. Nu m-am uitat la autocar, voiam sa fiu cat mai departe de el.

Cateva minute mai tarziu mi-a adus cineva un telefon. Era sotia lui Marc. Eram singurul jucator din echipa care vorbea spaniola asa ca i-am spus tot ce s-a intamplat, sau cel putin asta am incercat. I-am spus ca Marc e pe drum spre spital si ca nu stim cat de rau a fost ranit. O puteam auzi plangand. Nu voi auzi acel sunet cat voi trai. Niciodata. Nu i-as dori ceea ce simtea ea in acel moment nici celui mai mare dusman. Nu am plans dupa ce am coborat din autocar - eram in stare de soc. Incercam sa respir.

Am mers inapoi la hotel si apoi am mers spre familie in liniste completa. Fara radio, fara muzica. Doar cu geamul ridicat si sunetul masinii mele pe drum. Tot drumul, din momentul in care am coborat din autobuz si pana cand am ajuns la casa mea a tinut o ora. Si in toata acea ora m-am gandit la respiratia mea.

Am parcat in fata casei si m-am indreptat spre alee si mi-am vazut sotia si copiii. M-am oprit - m-am uitat la ei pentru cateva secunde. Apoi am inceput sa plang. Am plans cum n-am facut-o niciodata. Mi-am imbratisat fiica. I-am simtit fata lipita de a mea si mi-am spus in mod repetat: <Sunt atat de norocos. Sunt atat de norocos>.

Apoi m-am gandit la Marc - el n-a fost la fel de norocos. Am mers cu Marcel si alt coleg, Gonzalo Castro, sa-l vedem la spital in acea seara. Era lovit puternic, dar era ok. Era viu! Asta e tot ce conta. Cat am stat acolo, am vazut in camera de asteptare la TV tot ce se intamplase. 3 bombe au explodat in afara autocarului. Fusesera ascunse langa drum. Nu prea puteam sa procesez totul... nici nu voiam. Si apoi am vazut ceva care imi va ramane intiparit mereu in minte. La TV au aratat fanii nostri cum i-au primit pe cei ai lui Monaco, blocati in oras dupa amanarea meciului. I-au primit in casele lor. Acestia sunt suporterii pe care ii avem. Stiau ca ce s-a intamplat mai devreme a fost mai important decat fotbalul.

Acestia sunt fanii lui Dortmund. Eu stiu foarte bine pentru ca am fost unul toata viata mea" a scris Nuri Sahin.



0 comentarii
BRAT